Lepșele sunt nocive și imature

În ultimii ani am acceptat foarte rar să particip în genul acela de circle-jerk pe care le presupun lepșele. Fără nicio intenție de a ofensa pe cei care o fac, să vă explic un pic de ce sunt imature și uneori chiar nocive.

Foarte mulți oameni nu înțeleg comunicarea pe blog, comunicarea în online, în general. Mulți nu înțeleg, de exemplu, efemeritatea comentariilor pe Facebook și cât de rezistente în timp sunt blogurile. Nu înțeleg ce înseamnă comunicarea ca autor de blog, și ce înseamnă comunicarea cu un public atemporal. Și mie mi-a luat mulți ani să înțeleg, și cred că în ultimii 3-5 ani am scris mult mai multe articole rezistente în timp decât în ceilalți 10+ ani de blog1)da, din nou, sunt unul din cei mai vechi blogări, blogul meu a pornit înaintea multor altora. Data de start e undeva pe la 1999-2002, dar e greu de plasat pentru că primele patru locații pentru blogul meu au fost desființate și nu la toate se putea face backup. Prin blog mă refer la conținut personal publicat cât de cât frecvent. Lepșele nu se numără printre acele articole.

De ce nu sunt lepșele rezistente în timp?

Sunt doar niște articole create pentru link-exchange. Oricare ar fi motivațiile împinse de autorul lepșei, oricât de înalte ar fi ele, justificarea reală e destul de simplă: link-exchange. E o treabă necesară prin anii ’00 când motoarele de căutare nu știau care conținut e mai bun și care nu; numărul de link-uri de la site-uri „bune” te puteau urca în motoarele de căutare, deci link-exchange era ceva bun. De-aia aveau unii blogroll de sute de prieteni, chestii repetate pe toate paginile ad nauseam. Ajută? Nu, toate chestiile de genul ăsta ajută dacă sunt făcute cu gust, cu simț, cu măsură. Nu ajută când sunt făcute la kilogram.

Credeți că intențiile sunt altele decât link-exchange? Declarativ, majoritatea nu insistă pe link-exchange, dar realitatea aia e – că oamenii care le pornesc vor să primească link-uri de la oameni pe care îi consideră mai importanți ca ei, la fel și cei care completează.

Sunt un format de articol care nu stimulează dialogul. Foarte des e un mod de a comunica între bloguri, nimic mai mult. Formatul unui articol de tip leapșă e următorul: o introducere în care te declari flatat de invitația de a te alătura acestei lepșe, după care ai X paragrafe în care se răspunde la întrebările/subiectele propuse din leapșă, după care urmează un paragraf în care dai mai departe leapșa altora. Nimic din astea nu induce un dialog – nici cu cititorul2)dar e ok pentru că blogul, în ciuda a ceea ce cred oamenii, nu e făcut pentru dialogul cu cititorii, nici cu blogării prinși în leapșă. Ideile sunt emise individual, cineva care a răspuns la leapșă nu va veni cu un contrapunct într-o postare separată, cu un comentariu sau o corecție, la fel cum comentariile de la un blog nu se vor transfera în know-how-ul public, pentru că comentariile nu sunt considerate de foarte mulți cititori parte din postare.

Conținutul lepșei se mulează prea rar pe stilul de comunicare al autorului. Poate că doar inițiatorul lepșei e 100% potrivit pentru a răspunde întrebărilor din ea, și cel mai des inițiatorul e o persoană ale cărui păreri sunt irelevante. Poate sunt niște curiozități personale ale inițiatorului și acesta nu are prestanța și știința necesară pentru a face un interviu. Interviul e o treabă complicată, pe care, sincer, aș vrea să o văd mai des promovată pe blog, dar, revenind, genul acela de interviu ar merita o personalizare pentru fiecare autor în parte. Ca autor de interviuri știu că nu poți să îi pui intervievatului în față o grilă prin care trebuie să treacă. Un om care merită să fie intervievat nu trebuie niciodată trecut printr-un astfel de formular.

Foarte des sunt subiecte care nu încap nici măcar într-un articol. Întrebări mari, răspunse superficial. Nu îl stimulezi pe autor să dezvolte, pentru că cumva simte că deja și-a exprimat părerea despre subiect, dar nici nu afli un răspuns suficient de bun de la el. E un mod de comunicare nesatisfăcător. Nociv, aș zice, pentru că ucid dialogul real.

Conținutul unui blog trebuie să vină organic, cumva din preocupările autorului său; e ok să transmiți o idee, un „scrie, mă, despre X”, și omul să posteze despre cum metafizica lui Y îi amintește de X. Nu e ok să-i dai un chestionar de completat de parcă ar fi oracol. Nu poate să răspundă decât superficial și neinteresant.

Singurul lucru pe care îl demonstrează lepșele e cât de înguste sunt cercurile în care circulă. Pentru că veți observa că prea puțini preiau ideea și prea puțini interacționează cu articolele respective. Lepșele în loc să diversifice publicul îl apatizează, pentru că e un gen de articole care se referă la interacțiunea inter-blogări, și nu la interacțiunea blogărului cu cititorii săi.

Do your part! (via)

NOTES   [ + ]

1. da, din nou, sunt unul din cei mai vechi blogări, blogul meu a pornit înaintea multor altora. Data de start e undeva pe la 1999-2002, dar e greu de plasat pentru că primele patru locații pentru blogul meu au fost desființate și nu la toate se putea face backup. Prin blog mă refer la conținut personal publicat cât de cât frecvent
2. dar e ok pentru că blogul, în ciuda a ceea ce cred oamenii, nu e făcut pentru dialogul cu cititorii

Comments

Lepșele sunt nocive și imature — 2 Comments

  1. Avionul de vânătoare P-39 Airacobra (din josul afişului) e distractiv cu al său tun de 37mm din bot în modul Arcade din War Thunder (practic rupi în două alţi adversari), dar o pacoste în modul Realist şi Simulator, când tunul ăla face tot avionul să se zgâlţâie. E ca-n scena aia din Pulp Fiction în care trage unul de nebun spre Vincent şi Jules dar ratează toate focurile.

Comentariul tău