Libertatea nu e un drept, e o responsabilitate

Într-o discuție ceva mai lungă pe care am avut-o cu John Cristea (dincolo de discuția de la Tv, care e doar o parte din ce am vorbit în ziua aia) mi-am dat seama că uneori, interacționând exclusiv cu niște oameni noi ajungi să-ți exprimi ideile mult mai fluent și îți dai seama că sunt lucruri pe care nu le-ai rezumat niciodată așa frumos. Așa a apărut ideea despre cea mai bună Românie, despre care voi scrie într-o altă postare, la fel a apărut și ideea de percepție asupra libertății pe care nu cred că am pomenit-o, dar care a început să lucreze în capul meu.

Este evident că în starea naturală a omului libertatea nu e un dat, ci un privilegiu. Ne naștem dependenți și creștem dependenți. Chiar dacă avem momente de rebeliune ele sunt rare, și întreaga societate e doar un mod de a continua dependența asta reciprocă. Nimeni nu s-a născut sau a crescut liber – e doar o fantasmă a băieților care au redactat Declarația de Independență a Statelor Unite.

De aceea de fiecare dată când se discută despre libertate ca și drept discuțiile încep să devină dificile. Am libertatea de a urla la ora 2 noaptea cu un megafon în capul cartierului? Ăăăă, păi nu prea. De aceea libertatea începe să fie o discuție – și oamenii care se bat cu libertatea în piept încep să o ia razna. Libertatea, zic unii, ar fi libertatea pe care mi-o exprim atâta timp cât eu nu-ți calc libertățile – pe de altă parte libertățile astea se suspendă în funcție de părerea majoritară, prin legi. De exemplu, eu nu am libertatea de a urla la 2 noaptea în megafon, dar teoretic nici tu nu ai dreptul de a-mi lua această libertate. Dacă găsesc că mai mult de 50% din populație dorește ca eu să urlu la megafon la 2 noaptea, libertatea mea va bate libertatea ta.

Și dacă voi credeți că e absurd ce zic, trebuie să mai luați în considerare un lucru. Dacă libertatea e un drept – și încă un drept inalienabil dacă e să ne luăm după Jefferson și prietenii – de ce oamenii renunță atât de ușor la dreptul lor? Multă vreme am stat să mă gândesc asupra acestei probleme, și mi-e clar că de fapt omul s-a născut sclav, crește sclav, captiv, și libertatea e un privilegiu pe care și-l cumpără scump. Nu cred că trebuie să argumentez faptul că libertatea neîngrădită (anarhia) e clar un sistem disfuncțional (uite un exemplu bun). Într-un sistem în care libertatea absolută primează primul lucru pe care îl vor face cei mai mulți e să-și cedeze libertatea în mâinile primului tiran care le-o amenință.

E o explicație foarte bună pentru sindromul Stockholm și „Sindromul Ceaușescu” (care e doar alt nume pentru sindromul Stockholm, pentru că de el suferă oamenii care plâng după Ceaușescu). Tiranul îți dă garanții, îți oferă siguranța continuă a existenței. Tiranul cumulează putere și-ți dă și anumite lucruri fără a te lupta pentru ele. La fel, probabil că condiția de sclav în epoca imperială romană e mult peste condiția de homeless la oraș azi.

Desigur, intrăm într-un câmp în care încălcăm un pic cuceririle gândirii moderne. O să gândiți că poate sugerez că sclavia e preferabilă libertății. Nu, evident că nu zic asta – tot ce spun e că modul de trai al multora e sclavie mascată, că sunt prea puțini oameni liberi sau oameni care gândesc liber și că este normal să se întâmple asta. Pentru că iată, cei mai revoltați de lipsa libertăților sunt tinerii care aleg idealurile socialiste, deci idealurile de sclavie mascată.

Nu e deloc o încheiere pentru subiectul ăsta, dar, ca o concluzie parțială, eu cred că libertatea e o responsabilitate pe care ne-o asumăm. Că avem libertate acum în măsura în care ne-o dorim și în măsura în care suntem responsabili. Și să reținem lucrul ăsta, că libertatea nu e un drept decât în gura demagogilor și a stăpânilor de sclavi.