De ce nu citesc românii cc@Liiceanu

Într-un interviu luat după târgul de carte Bookfest, Liiceanu a început să urle despre cum românii nu mai citesc. Și pentru că e Liiceanu, mare om de cultură și stâlp al nemuririi și neatârnării culturale a neamului, e clar că nu îl putem suspecta de insucces – editura domnului Liiceanu e una din cele mai de succes edituri din România, deși la bilanț, profitul nu e deloc impresionant – undeva la 10% dintr-o cifră de afaceri de vreo 6 milioane de euro, cam atâta reușise în 2016.

Te-ai gândi că ar putea fi mulțumit cu aceste rezultate, pentru că să pleci cu 600k€ în buzunar la sfârșitul anului e un rezultat mulțumitor. Dar Liiceanu știe niște lucruri importante, care i se reamintesc de fiecare dată când ajunge pe la un târg din străinătate și se compară cu colegii lui de breaslă, și probabil că atunci când îl vede pe un fiu de pescar din Islanda cu șofer personal la Frankfurt crapă ceva în el. Pentru că dl. Liiceanu a prins niște vremuri mult mai bune, în care tirajele se numărau în sute de mii de exemplare, chiar atunci, în anii ‘90. Și știe că dacă acum, când fiecare producție a dânsului are un public de 2000 de oameni, pleacă cu 600.000€ în buzunar la sfârșitul anului, dacă ar fi din nou în anii ‘90 ar pleca cu ceva mai mult. Ceva să-i permită și lui șoferul personal la Frankfurt, că bănuiesc că asta îl roade.

Dar să revenim la revolta de suprafață a domnului Liiceanu, omul care ne spunea că trebuie să citim romanul lui Cărtărescu în vreo câțiva ani ca să-l pricepem. Zice dânsul:

Acum suntem într-un loc care oferă, bănuiesc, cam 100.000 – 200.000 de cărți. Ne mișcă treaba asta? Privim, ne plimbăm, ne bucurăm, luăm cărți, citim. Luăm mult mai multe decât putem citi, cărțile nu se vând și cu timpul necesar pentru lectură la pachet, dar le luăm. Le luăm și înotăm în ele. E un dezmăț, târgul ăsta de carte e un dezmăț.

Practic, le reproșează oamenilor că vin la târg și că se simt bine luând multe cărți (probabil) mai ieftine decât de obicei. Un pic ciudat, parcă nu seamănă cu ce spuneam mai sus, că e supărat că lumea nu citește. Poate nu citește, dar aparent cumpără carte? Aceasta să fie obiecția? Dacă citiți articolul veți vedea că se referă la o perioadă neagră din istoria Chinei, pe care el o contrastează cu acest dezmăț:

Vă spun toate astea ca să știți ce avem aici și ca să vă spun revolta mea împotriva oamenilor care nu citesc. Îmi vine să urlu gândindu-mă că o experiență de genul ăsta ar face poate din noi un popor care ar avea mai puțin decât 42% de analfabeți funcționali((O mică observație, cifra de 42% e la nivelul terminării liceului, și cel mai probabil e mult mai mică decât analfabetismul funcțional post-școlar)) și un prim-ministru care ar putea să pună laolaltă două-trei cuvinte într-o propoziție. Ei bine, aici suntem. Bucurați-vă de acest târg de carte! Vă rog foarte mult!

Îndemnul de a te bucura de dezmăț a fost deja comentat mult mai bine decât aș putea s-o fac eu, dar aș mai puncta faptul că România nu e plină de analfabeți funcționali, pentru că teoretic nu prea avem analfabetism, ci de analfabeți funcțional, la o diferență de o literă cât un univers. E bine, e posibil ca cel care consemnează în articolul de la Digi să fi fost incapabil să înțeleagă diferența, și acum că-mi dau seama că vorbesc despre Digi mai că îmi vine să retractez. Dar să continuăm, dl. Liiceanu merită un răspuns la revolta dânsului.

De ce nu mai citesc românii? Pentru că deja de trei decenii cărțile sunt publicate de edituri înființate de o generație de oameni care aveau dreptate prin decret de stat și făceau cultura cu japca. Oamenii ar citi, dar singurul lucru pe care l-au făcut editorii români a fost să încurajeze pirateria și migrarea către alte tipuri de mass media. Data viitoare când plângeți de mila lui Liiceanu întrebați-l de ce nu există o piață reală de carte electronică în România. O să vă răspundă că pirateria e de vină, dar realitatea e că nimeni nu ar pirata cărțile pe care le editează dânsul. Pentru că sunt proaste. Pentru că în 30 de ani ideea pe care Liiceanu și-a format-o despre români este că își doresc mai mult abstract absurd și poliloghie cărtăresciană. Pentru că a publicat decenii la rând niște cărți scrise prost, fără pic de cenzură editorială (aia bună, aia care îi spune lui Cărtărescu: tai 70% din carte, restul arunci la gunoi), fără nicio urmă de respect față de cititor.

În fond Liiceanu e omul care a adus cartea la 50 de lei (10 beri scumpuțe într-un bar de provincie) și mai ales cel care publică cărți pentru „cititori cu experiență”((expresia nu îi aparține lui, ci unui apologet al Solenoidului. Dacă Netflix ar publica seriale pentru „spectatori cu experiență” ar da faliment)). El a ignorat complet publicul român vreme de 30 de ani – și dacă în ‘90 lucrurile erau încă bune, mergea business-ul chiar și cu devalorizările lui Iliescu, că mai dădea câte-un decret favorabil tovarășul, în anii ‘10 lucrurile nu mai merg așa. Și, cum ziceam și în alte contexte, un om supărat pe potențialii lui clienți va avea din ce în ce mai puțini. Sigur, o să rămână câțiva cultureți prinși în sindromul Stockholm, dar noi, restul, masele, o să ne ducem la alții.

Liiceanu însă nu vrea să-și asume responsabilitatea pentru eșecul business-ului din care face parte. Într-o eră a tehnologiei, refuză să se conecteze, să devină interactiv, continuă să publice maculatură pretențioasă. Refuză să pună umărul să avem o piață transparentă de carte – să știm la zi, după ISBN, câte cărți s-au vândut și unde. Chestia asta e posibilă afară, la noi însă nu e posibilă pentru că avem prea mulți Liiceni și cifre mult prea mici.

Și singurul motiv pentru care vă scriu această postare este pentru că am obosit de la urletele ăstora – dar în mod deosebit de la urletele lui Liiceanu, pentru că i le aud an de an și sunt obositoare. Mai ales faza asta cu dezmățul cred că am mai auzit-o și la Bookfest-ul de anul trecut sau la Gaudeamus-ul de acum câțiva ani, nu mai știu. Când l-am auzit am crezut că e vorba de un articol reciclat de acum doi ani, dar nu, nu era cazul. Revolta lui Liiceanu înseamnă zero – Liiceanu e ca țăranul ăla care și-a bătut calul până l-a omorât și în timp ce îi alunecă stârvul la vale urlă la el că nu se mișcă mai repede. Frate, l-ai omorât, gata, lasă-l acum.

Dar el nu, scoate cravașa și îi mai trage una, să se asigure că dacă-i doar leșinat rămâne acolo, la pământ.