Lumea răsplatei instantanee
… sau ’the world of instant reward’, cum mi-a venit prima oară în minte, e o idee pe care o frămînt de cîteva luni bune, poate ani (și da, după atîta vreme nu am reușit să-i găsesc un nume mai fericit).
Cînd a fost ultima oară cînd te-ai uitat la ceva și ai apreciat nu forma pe care o ia acel lucru sau fenomen, ci munca implicată de realizarea respectivului obiect? Eu, recunosc, nu am făcut-o suficient de des. În jurul meu găsesc numai lucruri făcute/create automat, pe-o bandă rulantă, la sfîrșitul căreia a ieșit obiectul pe care îl dețin sau îl folosesc. Munca reală din lucrul respectiv nu se vede în el – nu se văd cei cinci programatori care s-au chinuit să scrie softul de la televizorul meu cu un termen limită absurd, nu văd inginerii de hardware care au proiectat circuitele, nu văd cei care au gîndit mașinile de asamblare, de transformare a unei idei într-o realitate, nu îi văd nici pe cei care au stat să gîndească o formulă chimică și un procedeu de obținere al plasticului care încapsulează tot, nici măcar pe cel care a proiectat matrița pentru telecomanda ușoară din plastic ieftin cu care mă așez pe canapea și îi apăs un buton.
Eu doar apăs un obiect, și mă aștept să fiu distrat.
Și în perspectiva asta mi se pare de neconceput că au existat oameni în trecutul apropiat care și-au făcut scaunele pe care stăteau, mesele pe care mîncau, patul pe care dormeau, păturile cu care se înveleau cu mîna lor. Și nu numai mie. Tuturor. Nici nu ne mai gîndim la posibilitatea ca cineva să trăiască folosindu-se numai de lucrurile pe care le face el. O asemenea idee ne face să ne zbîrlim, și să ne gîndim serios dacă nu cumva omul acela e puternic deranjat.
Să fim serioși, ne-am obișnuit de fapt ca toată munca grea să fie făcută de altcineva. Noi, cu toții, suntem cei care nu sunt făcuți pentru a munci prea mult – merităm mai multă odihnă și merităm mai mult în general. Mai multe distracții, mîncare mai bună, mai ieftină, muncă mai puțină, mai ușoară, mai plăcută.
Și nu prea ne place să luptăm pentru ceea ce facem. Ca să obții o chestie nu trebuie să muncești prea mult. Dacă muncești prea mult înseamnă că nu ar trebui să fie a ta. De aceea relațiile se rup instantaneu (m-am săturat să mă bată cineva la cap să îmi pun șosetele singur în coșul cu rufe, așa am EU CHEF!). De aceea nimeni nu se mai apucă să citească o carte de 800 de pagini (să fim serioși, mor pînă o termin), nimeni nu mai începe nimic de durată pentru că, să fim serioși, viața e prea scurtă, nu-i așa că nimeni nu mai vrea să o piardă aiurea?
Dacă ceva nu are o răsplată instantanee e rejectat. Dacă răspunsul nu se vede instantaneu, întrebăm în stînga și-n dreapta pe cineva, să ne rezolve problemele. Nimeni nu mai încearcă să facă nici cel mai mic efort, iar cei care fac efortul în plus pentru a obține ceva ce își doresc să realizeze sunt de apreciat, pentru că, nu?, pentru a aprecia pe cineva nu îți trebuie prea mult efort – doar să îngaimi două vorbe, și asta nu e mult. În fond, ce te împiedică să îți faci liste de oameni care sunt extraordinari? Nimic. Atîta timp cît tu nu trebuie să faci efort susținut, totul e în regulă.
Și de aceea ajungem să facem numai și numai acele lucruri care ne dau o gratulație instantanee. Acele lucruri care ne fac să trăim acum! că vezi doamne, nu cumva să facem cel mai mic lucru fără o răsplată clară în față.
Și ăsta e motivul pentru care nimeni și nimic nu ne va împiedica de la a ne satisface nevoile acum, aici, cît mai repede. Cei din jurul meu au, eu de ce să nu am? Cei din jurul meu vor, eu de ce să nu vreau?
M-am gîndit mult la de ce oamenii preferă să fie datori o viață. Am înțeles în cele din urmă: fac împrumuturi pe 30 de ani și preferă să fie datori o viață pentru că ei acceptă instinctiv faptul că nu vor fi în stare să depună acel extra-efort necesar pentru a-ți construi o casă, pentru a-ți cumpăra un apartament. Nu ar putea să muncească 15 ani ca să primească răsplata la sfîrșitul timpului respectiv – pentru că între timp, mii de alte tentații le vor măcina eforturile. Și mai bine cineva îi forțează să facă aposteriori efortul financiar necesar pentru a-și cumpăra un apartament, desigur, la un preț de trei ori mai mare.
Pentru că nimeni nu-și mai face planuri pe viitor. Suntem cu toții ancorați în prezent. ACUM trebuie să trăim bine. ACUM trebuie să facem lucrurile așa și pe dincolo. Acum, cît suntem tineri… sau nu. Nu suntem tineri. Suntem handicapați de propriile noastre limitări. Faptul că suntem tineri și trebuie să avem totul instantaneu e cea mai mare limitare din lume.
Citesc zilele acestea Insula Misterioasă a lui Jules Verne și stau să mă întreb cîți oameni ar mai avea răbdarea de a supraviețui pe o insulă? Nu, nu-mi spuneți că v-ați uitat la Lost. Serios. Cîți oameni ar avea răbdarea de a supraviețui? de-a construi totul de la zero? Cîți ar putea să o facă fără a fi afectați iremediabil de panică și de cine-știe-ce reacție pur-umană categorisită ca o afecțiune psihologică generată de izolare? Să ne plîngem ne răsplătește instantaneu. Să punem mîna și să facem treburi… care e graba?
Am devenit niște primadone, niște plîngăcioși. Suntem o societate efeminată, în care urlăm disperați după fusta mamei să ne protejeze în momentul în care se întîmplă ceva neprevăzut; Nu putem să luăm decizii, să facem lucruri pe termen lung. Suntem prea sensibili, prea fragili, prea dependenți. Avem nevoie de ajutor de la un cap la celălalt și nu acceptăm că suntem vinovați de ceea ce ni se întîmplă. Să dăm vina pe alții, e mult mai simplu!
Și e din ce în ce mai greu să găsești oameni care să te inspire. Oameni care să-ți arate că există și o altă cale. Că succesul suprem nu e un scop, ci succesul moderat, clădit prin muncă și efort. Și că nu totul vine ca un cadou, pe-o tavă întinsă, mereu la-ndemînă. Uneori, lucrurile sunt făcute să fie greu de obținut. Nu au valoare altfel.
Gîndesc conceptul ăsta de cîțiva ani buni. În toți acești ani, nu am găsit o concluzie. Așa că voi încheia așa… sec, ex abrupto. Pînă data viitoare…