Mad Max: Fury Road (2015)

Mad Max: Fury Road este Avatar-ul culturii punk. Este frumos, aspectuos, e 3D și are cea mai slabă poveste imaginabilă, însă toată lumea e incredibil de încântată de el. E un film care mi-e neclar de ce se numește Mad Max. Personajul principal petrece cam 25% din film legat de o mașină, singura lui super-putere e că are un cârlig de transfuzie după el. Mad Max este personaj secundar, iar filmul ăsta ar fi putut să se numească foarte bine „Imperator Furiosa”. Dar hai să nu anticipez, să vorbesc întâi despre lucrurile faine din el.

În primul rând estetica. Filmul este fantastic din punct de vedere vizual, și mi-e foarte greu să îl compar cu ceva. Mad Max: Fury Road împrumută enorm din stilul comic-book și reușește să transpună în mod genial o poveste mediocră. Trailerul de mai sus nu e minciună – dacă vă atrag secvențele extrase în el o să vă placă la nebunie filmul ăsta. Favoritul meu e mașina rock, cu toboșarii și chitaristul ăla demențial. Vizual, Mad Max e cel mai bun film pe care l-am văzut în ultimii ani.

Dar entuziasmul meu se oprește aici. Conținutul e fad, lipsit de personalitate, lipsit de personaje, lipsit de orice. Povestea nu stă în picioare nici zece secunde, personajul lui Max nu are nicio noimă, iar personajul principal, Imperator Furiosa, e lipsit de personalitate. S-ar fi scuzat absurdul dacă ar fi fost corect și uniform reprezentat, însă motivul pentru care Max este emasculat iar Furiosa dez-feminată e pentru că așa arată idealul feminist. Regret că trebuie să îi dau dreptate lui Radu, o astfel de reprezentație e doar un manifest feminist și nimic mai mult.

Ca manifest feminist este extraordinar de fidel, totuși. Am citit despre foarte multă lume încântată de eroul feminin jucat de Charlize Theron. Zic „eroul feminin” fiindcă fix asta este; în afară de sex, nu există nimic deosebit de ceea ce ar fi trebuit să fie, poate, Mad Max. Enfin, mai avem nevoie și de astfel de eroi, dar după aceea, mi se pare evident că avem o societate în care bărbații sunt tot ce e mai rău pe lume, femeile sunt exploatate ca să dea lapte (pe bune) și singurii bărbați cu un minimum de decență sunt nebunul Max și reeducatul Nux. Bărbații sunt răi, femeile sunt personajele pozitive, ce mai, mă aștept ca toate femeile să fie super-încântate.

Ar fi putut să fie un film bun, însă nevoia de a face un manifest feminist a făcut din film o chestie lipsită de substanță – o formă fără fond. E foarte mare păcat, e o pierdere pentru noi toți că George Miller a vrut să facă un Mad Max feminist în loc să facă un personaj feminin puternic, alături de un personaj masculin puternic. Dealtfel, singura secvență în care Mad Max e un personaj puternic ce-și justifică rolul ca și cap de afiș se petrece în „off”, atunci când, în depărtare, se aude cum Max face ceva unor urmăritori.

Mad Max e un film prost care arată extraordinar de bine, și de care toate feministele o să fie încântate.