Maestrul de ikebana (o povestire scrisă în stilul domnului Cărtărescu)
În dimineața asta am aflat un lucru deosebit. În neguroasa zi de noiembrie în care ceața se înfileta aluziv în jurul excrescențelor remanente din urma abandonului vieții care-l reprezintă toamna, maestrul de ikebana avea să facă o demonstrație în sala mare a Teatrului.
De bună seamă, „sala mare” este o exagerare. Vorbim de un spațiu îngust, sufocant, precum multe alte astfel de construcții similare. În 1973 am văzut pentru prima oară sala mare a Teatrului – atunci am fost copleșit de vastitatea ei, de anvergura ce năpădea sufletului tânărului firav ce-i trecea pragul. Îmi amintesc acea după amiază de primăvară – eram singur, insignifiant, între alții ca mine ce veniseră la concursul de poezie. Intrasem temător, perplex la familiaritatea cu care ceilalți își luaseră locurile în jilțurile din fața scenei. Ca niște regi neîncoronați priveau furnicile ce se luptau cu ele însele în fața lor, pe scenă.
Poate acesta este sensul acestei povestiri pe care nu o scriu. Îmi dau seama că acela a fost momentul nodal, punctul din care viața mea a căpătat un alt sens, o altă direcție. Poate nu aș fi ajuns acolo dacă cu câțiva ani în urmă, în 1968, nu aș fi citit o poezie lungă fără titlu. Era vară, și mergeam cu cei din cartier prin coclaurile ce curând aveau să fie împânzite de blocurile comuniste. Mergeam pe străzile ce acum și-au pierdut numele, ce s-au transformat în bulevarde sau fundături. Cum mergi pe Aleea Lăcrămioarelor ajungi acolo unde odinioară fusese fabrica de săpun. Săpunul nu era niciodată îndeajuns, însă în fiecare noapte mă trezeam din somn când camioane înalte mânuite de niște suprazei ai condusului nocturn își încărcau măruntaiele cu minunatul săpun din orașul meu.
De-asta acum privesc cerul. El se curbează misterios înspre sine, amintindu-mi că nimic nu ar fi fost la fel dacă atunci nu aș fi găsit acea poezie pe stradă. Când i-am simțit, în 1976, melodicitatea, am înțeles atunci pe loc că nimic nu avea să fie la fel. Că e rândul meu să intru în lume și să le explic celor din jur că simt! Exist! Trăiesc! Și sudoarea frunții ce ne face să ne reamintim că nimic nu poate fi obținut fără muncă.
Acesta e un text despre simțirile mele bizare, despre faptul că sunt deosebit, spre deosebire de cei din jurul meu care sunt niște vulgi lipsiți de substanță. Și ce e mai important ca florile ce împodobesc grădina în care ne-a chemat Maestrul în această seară?