Manelele și panica morală

Revista Time l-a dat ca fiind cel mai căutat român pe Google pe Florin Salam. Reacțiile românilor au fost virulente – nu genul de curiozitate „cum de s-a întâmplat asta?”, ci „cum de au îndrăznit să zică asta?”. În loc să încerce să elucideze misterul, românii au cerut explicații și au făcut interpelări. Cu onoarea nereperată, românii au fost liniștiți: Google a zis pe cale oficială că Florin Salam nu e nici măcar în top 10. Și asta mi se pare amuzant, hai să vă explic de ce.

Întrebați pe cale oficială, cei de la Google au zis că nu e nici măcar în top 10 – ceea ce mă face să cred că băieții de la Google au schimbat un pic cifrele ca să sune bine pentru presa din România. Un fel de „Ponta? Tipul ăla care a luat sub 1% la alegerile prezidențiale?” – dispariția subită a lui Florin Salam din topul Google e suspectă – cu atât mai suspectă cât Time nu a avut absolut niciun motiv să îl aleagă pe Florin Salam în top. Cât de aleator poate alege Time o vedetă care nu apare nici măcar în top 10 al căutărilor în România? Hai să fim serioși.

Dacă te uiți la Google Trends și îi compari pe Salam și pe Halep o să vezi că Salam e peste Halep mai tot timpul cu excepția a trei spike-uri (nu comentez plasamentul Elenei Udrea). Însă interesul pentru Salam e constant și real, mai substanțial decât cel pentru Halep. Există niște explicații simple pentru fenomenul ăsta, dar nu o să mă chinui să le dau că nu despre asta încerc să vorbesc. Pe scurt, e vorba de rasismul elitelor românești (aceleași care se omoară din cauza discriminării țiganilor) și de faptul că românii nu sunt interesați de Simona Halep când pierde. Interesul pentru Simona Halep nu e constant ‘sus’ pentru că românilor nu le pasă de ea decât când câștigă. Și întrebați-vă cum cineva care e mai căutat în medie de-a lungul anului nu intră în top 10. 🙂

Sigur, Google a zis că nu e așa, de parcă Google ar fi avut vreun interes să spună altceva. Întrebați-i ce zic când întreabă chinezii ce s-a întâmplat în Tiananmen în ‘89 și o să vedeți că pe-acolo au avut loc câteva parade frumoase, niște mineri au plantat flori și cam atât. Cam atât de departe merge corectitudinea oficială a lui Google (și a oricărui alt prestator de servicii pe net, dacă tot e să vorbim despre asta).

Nu sunt singurii. Să nu uităm de acel exemplu de intoleranță arătat de Zelist, care constant evită să dea topuri corecte cu muzica românească pentru că ar putea avea probleme (de ce, nu știu).

Dar fie, hai să credem fabulația. Mie mai interesantă mi s-a părut fabuloasa reacție a românimii, jignită de artiștii ei. Și mi-a amintit de un fenomen similar din Statele Unite, cu un alt gen de muzică.

Ce știm despre manea? Că este o muzică lipsită de valoare (cu excepția momentelor în care o cântă Maria Tănase sau alt artist care să nu fie țigan), că e o muzică vulgară (dar e ok să ascultăm Nicki Minaj) și că ascultătorii de manele sunt vulgari (deși și ascultătorii de rock sau de muzică clasică pot fi la fel de nesimțiți ca cei de manele). Dacă trăiai în Statele Unite ale Americii în anii ‘20, ‘40 sau ‘60 spuneai același lucru despre jazz. Și în loc să argumentez că manelele sunt o muzică bună, hai să vedem de ce jazz-ul era o muzică rea.

Jazz-ul (și blues-ul) era muzica neagră, cântată preponderent de oameni de o rasă diferită de cea dominantă. Muzicienii de jazz și blues erau văzuți ca un pericol social. „Muzica diavolului” aborda preponderent sau se învârtea în jurul următoarelor teme:

  • Istoria recentă (cele două războaie), criza mondială, emigrație (și imigrație)
  • Muzică și interacțiunea cu publicul
  • Individualismul nemascat
  • Sex (și curtare)
  • Mișcări de dans (cum să miști din fund)
  • Suferință
  • Bucurie

Și mai las următorul citat, ca să fie totul clar și frumos:

The public soon began to fear that jazz music was a threat to society, for it was suggested to cause “crime, delinquency, and uncontrolled behaviour”. Jazz was assumed to dirty the morals of those who listened to it.

Jazz and Blues: The Devil’s Music – Adam Grearson.

De ce scriu toate astea? Pentru că noi în loc să vedem o oportunitate (nu orice piesă jazz e meritorie, la fel cum nu orice manea e meritorie) vedem o problemă. Există o ură elitistă față de un gen muzical pe care, probabil, peste ani o să îl apreciem altfel. Râd eu dar nu prea e râsul meu, mai ales când aud că multă muzică pop românească se inspiră din manea, dar nu își recunoaște originile. Poate artistul pop cel mai apropiat de manea este Matteo – și dacă reușești să auzi maneaua la Matteo o să începi să o auzi și la Inna și la toată armata de artiști pop. Pentru că ea e acolo și ca versuri și ca modalități de exprimare. Sunt momente în care singurul mod de a distinge într-o piesă pop și o manea e să-ți dai seama dacă cel care cântă e țigan sau e cumva Connect-R sau alt artist non-țigan.

Și acum să luăm cele trei caracteristici la periat:

Muzica e lipsită de valoare: fals. Dacă ar fi fost lipsită de valoare nu ar fi fost chemați la nunți, bairamuri, chefuri etc. Florin Salam nu ar fi existat dacă muzica lui n-ar fi avut valoare. O să spuneți că avem artiști mai valoroși – sigur, sigur, există artiști mai valoroși, dar puțini, și văzusem pe undeva prețurile lor. Sunt șanse mai mari ca un manelist să poată să aibă un repertoriu mai larg decât un artist pop, și deci banii pe un manelist și trupa lui să merite mai mult. Dar valoarea nu e doar în ceea ce se monetizează, e și în valorile lăsate de-a lungul timpului. Sper că v-a plăcut link-ul cu Maria Tănase, mai am și altele. Sigur, nu tot ce se creează e valoros, din contră – foarte mult e foarte puțin valoros. Dar e un gen muzical viu, care creează interes.

Muzica e vulgară – da, așa e. Multe manele sunt vulgare, deși în general mai puțin vulgare decât hip-hop-ul pentru că manelele au ca cenzor pe cei care îi cheamă pe artiști la ‘cântări’. Mișcările de underground sunt, cel mai des, mult mai vulgare, dar manelele sunt în general foarte „main stream”. În afară de vreo câteva manele „șmechere”, majoritatea sunt cu un vocabular acceptabil la grădiniță, pe intelectul publicului larg. Truc cunoscut și de artiștii pop români, care au rare abateri în afara vocabularului de bază. Spre deosebire de artiștii pop, artiștii de manele pot să abordeze și niște teme neconvenționale, de exemplu despre oameni care merg să se prostitueze în străinătate (la propriu sau la figurat), despre credință, sau să vorbească și despre dragoste romantică, nu doar despre dragoste sexuală așa cum cântă artiștii pop (sau ce credeați că înseamnă „cât de mare e dragostea ta”, sau „iubește-mă toată noaptea”?). Maneaua nu e excesiv de vulgară – e vulgară cât permite poporul să fie. Sau vă faceți iluzii că muzica populară e mult mai cuminte? Și, serios, chiar așa de vulgară vi se pare piesa asta?

Ascultătorii de manele sunt oribili. Da, dar asta nu pentru că ascultă manele, ci pentru că săracii sunt nasoi și au obiceiuri proaste, iar românii urăsc săracii((visceral. Ăsta e motivul pentru care îi urăsc pe țigani, nu altul)). În plus, e o dovadă a slăbiciunii de caracter a românilor, lipsa lor de respect pentru propriile legi și lașitatea lor – faptul că nu au curaj nici măcar să pună reclamații la poliție când îi deranjează muzica „manelistului”. Pentru că, da, există legi, dar românul e prea mototol ca să facă ceva chiar și-atunci când legea îl protejează.

Nu ascult manele, nu le caut în mod deosebit, dar uneori îmi place să ascult muzică decentă cântată în românește, iar cântăreții de manele se pare că au cele mai bune voci din România. Și recunosc maneaua la Cheb Mami sau la Khaled, și prefer să-l ascult pe Salam, nu pe Cheb Mami. Că înțeleg valoarea de entertainment a manelei, fie că o cântă Inna sau Salam. Că deși îi prefer pe BB King sau pe Stevie Ray Vaughan uneori mă dedulcesc la o piesă poporană, vulgară, că mi-s născut în poporul ăsta și nu vreau să-i întorc spatele așa cum o face elita cu rășini intelectuale. Că îl ascult pe Bach, că îl ascult pe SRV, că îl ascult pe Salam. Sună nasol, da’ vă trece vouă supărarea. Mai ales că dacă ascultați jazz acum ascultați de fapt manele la 80-100 de ani distanță. Că tot aia e. E amuzantă panica morală în jurul muzicii, a fost întotdeauna. De-a lungul istoriei cineva l-a făcut pe Bach manelist, că el îl prefera pe Vivaldi – cam așa merg lucrurile în lumea asta.

PS: Vrei să-i scoatem de mincinoși pe cei de la Google? Dați click pe link-ul ăsta, e o căutare pe Google cu Florin Salam.

PPS: Nu uitați că cel mai căutat clip pe net nu e vreo capodoperă de-a lui Bach sau Beethoven, ci e clipul lui Psy, iar cea mai ascultată piesă românească este Dragostea din Tei: