Manualul Tunegaru este o greșeală (+argument)

S-au aprins ceva spirite când, pe 11 septembrie, profesoara văzută ca viitorul învățământului românesc, Cristina Tunegaru, a dat o lovitură sub centură răilor care conduc învățământul publicând un manual de limba română pentru clasa a V-a, demonstrând că nu e cu nimic diferită de ce merge rău în învățământul românesc, doar e o altă aromă de eșec.

L-a lansat, din câte înțeleg, din compasiune față de cadrele didactice care nu au un manual după care să predea, și care, spune ea, corespunde 100% programei. Așteaptă comentarii și corecturi, și cumva am apărut ca personajul negativ venind să spun că manualul dânsei este slab, și reprezintă același gen de gândire pe care îl reclamă ca fiind necorespunzător.

Nu o să analizez foarte mult manualul, din punctul meu de vedere nu merită genul acela de atenție, care l-ar valida prin simplul fapt că îl discutăm. Este un manual care e defect din mai multe puncte de vedere – încă din primele rânduri are un dezacord și cuvântul „coșcogeamite” care nu numai că nu poate fi pronunțat corect la prima vedere de către un adult cu școală, dar e un arhaism pe care nu l-aș pune în fața elevilor de nicio clasă. Și o să mai pomenesc și punctuația care arată că redactoarea (Tunegaru însăși) e incapabilă să scrie un text conform normelor de tehnoredactare recomandate, rezultatul fiind neplăcut din punct de vedere estetic și un exemplu greșit pentru elevi și profesori.

Dar hai să zicem că e perfectibil. Dacă eu îi dau o listă de greșeli lui Tunegaru, primesc parte din drepturile de autor? Sub ce licență e publicat manualul lui Tunegaru? Oricum, fiind un PDF nici măcar nu invită la corecții și editare. Pe ce bază legală ar putea fi folosit în școală? Avem mai mult decât cuvântul ei că corespunde programei? Și apropos, eu știam că manualele vin ca un pachet de două cărți – un manual pentru elev și un îndrumar pentru profesor. Nu am văzut eu îndrumarul pentru profesor, sau el nu există?

Și atât despre manual. O analiză competentă ar trebui făcută de cineva care să fie mai în temă, să vadă dacă e cu adevărat corespunzător, dacă poate fi folosit. Nu e treaba mea. Nu e nici treaba mea să judec profesionalismul lui Tunegaru, deși faptul că nu e în stare să urmeze niște reguli simple de tehnoredactare îmi dă de înțeles că îi lipsește un minim de respect față de meseria pe care o practică. Nu, chestiunea care m-a deranjat și pe care o reclam de fapt e felul în care Tunegaru a fost luată în brațe de TFL((tinerii frumoși și liberi)) și ridicată la rangul de salvator al învățământului românesc, persoana cu inițiativă care schimbă tot, creatoarea cutremurului cultural necesar pentru a modifica învățământul românesc, vârful de lance al modernității în lupta cu tradiționalismul și corupția.

Doar că nu e. La o vedere mai mult sau mai puțin superficială, ea nu e decât un alt reprezentant al sistemului care nu funcționează, al eșecului generalizat din educație. Tunegaru însăși nu are resursele intelectuale și materiale pentru a propune o reală reformă, pentru a face altceva decât mici schimbări ici-colo. Și cu asta am încheiat discuția despre ea, pentru că deja aud vocile care îmi zic că nu fac nimic pozitiv, doar sunt distructiv, și m-am luat inutil de Dumnezeul învățământului românesc David care se luptă cu Goliatul corupției și alte asemenea.

E necesară o reformă a învățământului? Da, clar, e necesară. Mai exact, trebuie făcută o redefinire a ceea ce ne dorim de fapt de la învățământ. Ce ar trebui să știe toți elevii după 12 ani de școală? Ce comportamente dorim să inducem? Ce cunoștințe dorim să transmitem? Care sunt valorile pe care dorim să le insuflăm în elevii de generală, în cei de liceu?

Învățământul nostru nu are o astfel de foaie de obiective. Ceva să intre în una, două pagini A4, care să explice de ce merită și trebuie să trecem copiii prin malaxorul industrial numit școala românească?

De-acolo trebuie să înceapă o reformă reală. Câtă matematică, câtă literatură, câtă istorie, câtă biologie dorim să le băgăm pe gât elevilor va rezulta din acele obiective. Atunci vom vedea cât de importantă e ora de desen, sau dacă nu cumva vrem să avem ore de muzică la care oamenii să învețe să folosească un sintetizator să producă propria muzică, și ore de film unde să învețe să facă propriile filmulețe și să își construiască o cultură cinematografică. De ce e importantă literatura, dar nu e important filmul? Omul modern consumă mai mult material video decât scris, de ce să nu îi pregătim pe copii pentru ce îi așteaptă în viață?

Toate astea, clar, trebuie să decurgă din obiectivele pe care ni le punem ca națiune. Să decidem întâi ce e cu adevărat important, după care să reconstruim sistemul de învățământ de la zero. Cu pensionarea anticipată a cadrelor didactice ce nu fac față la schimbare.

Dar o astfel de schimbare ar fi dramatică pentru cadrele didactice, și mai mult decât binevenită pentru elevi. Cum ar fi un învățământ orientat pe aptitudini fizice (da, mai multă educație fizică, mai multe sporturi practicate) și mai puțină matematică? Cum ar fi mai multă orientare pe film și mai puțin pe literatura scrisă?

Repet, nu spun că asta e direcția pe care ar trebui să mergem. Un plan de educație ar trebui acceptat de toți părinții și viitorii părinți, practic, o temă reală pentru un referendum național. Poate că se va vota pentru o variantă conservatoare, unde profesorii îi vor lua la bătaie pe elevi până când ies toți de 1 metru 85 și de nota 8.50 la mate, română și maghiară. Nu știu, vox populi, vox dei, vorba poetului. Da, un plan de reformare a unei instituții bolnave precum Ministerul Educației e un proiect de câțiva ani buni, cu un colectiv serios, condus nu de interese academice, ci de interesele societății. Pentru că altfel acceptăm că învățământul este o creșă extinsă până la 18 ani, în care educatorii îi obligă pe elevi să ingereze niște informații inutile, și unde părinții îi dau pe copii doar ca să scape de ei ca să își poată vedea de muncă. Și gata, am încheiat discuția, mergem pe mâna lui Tunegaru.

PS: Oamenii se plâng că eu nu-i apreciez efortul făcut de una singură. Nu-l apreciez. Să pornești un astfel de proiect de unul singur în anul 2017, an în care nu mai e nicio enigmă ideea de colaborare prin Internet, de crowdsourcing, de proiecte colaborative pe platforme gratuite. Să faci un PDF și să-l arunci altora să ți-l corecteze e un gest inutil. Cum ziceam într-un comentariu, avem tehnologia să facem un proiect colaborativ chiar dintr-o carte. Dar cum ego-ul prințesei învățământului nu i-a permis să întrebe în jur să vadă dacă există soluții, rămânem cu eroul de mucava pe care îl merităm. Puteți citi mai multe aici.