Meseriașii care pleacă peste hotare

Circulă zilele astea mai multe articole pe tema valorii pe care o aveau românii acum 1, 5, 10, 15, 30 de ani. Despre cum oamenii valoroși pleacă din România. 

Și mă întreb – când oamenii ăștia care pleacă acum sunt super-valoroși, de ce România e în situația în care e acum, zbătându-se să iasă din mizerie? De ce e România în creștere economică de cel puțin 15 ani încoace (cu pauza pe care au luat-o toate țările prin 2008)? De ce nu zboară peste toată Europa, fără adversar?

Citesc acest articol al lui Florin Negruțiu în care se plânge că ne pleacă meseriașii. Un vaiet legitim care pe mine m-a amuzat – cu mare nervozitate pentru că și eu am o problemă similară. O să încep cu problema mea, după care o să vă explic care e durerea lui Florin.

De câțiva ani caut pe cineva care să-mi facă două mese. Nu vreau nimic ca-n povești – vreau o masă dintr-un blat solid și cu patru picioare, una la fel, dintr-un blat solid, cu șase picioare. Caut de doi ani în Brașov pe cineva care să-mi facă. Nimeni nu vrea să îmi facă. De ce? „Păi e simplu, cumperi un blat din Hornbach, ți-l taie ăia la fix și îți pui tu picioarele”. Asta am auzit de la primul, de la al doilea, de la al zecelea meseriaș. Și eu nu vreau asta. Eu vreau să plătesc, și vreau să plătesc dintr-un motiv foarte bun: vreau să o facă cineva care se pricepe, să mi-o transporte cineva care are o mașină suficient de mare, vreau să am o garanție că treaba nu e făcută în dorul lelii și nu vreau să o fac eu. Nu pentru că nu pot – din contră, pot mult prea bine. Doar că nu vreau. Nu vreau să-mi transform jumătate din casă într-un atelier de tâmplărie, pentru că casa mea nu se pretează la așa ceva. Nu vreau să mă rog de taximetriști să care un blat prin tot orașul, nu vreau să-mi țin o cameră ostatecă cu o bucată de mobilă lăcuită care trebuie să se usuce, nu vreau să îmi caut Burghie De Cinșpe De Lemn, nu vreau să îmi trezesc vecinii cu mania mea de a da găuri. Apartamentele de bloc nu sunt făcute pentru așa ceva, de-aia maximul de efort pe care îl cere mobila de la IKEA e să bați cu un ciocan niște doape de lemn.

Nu găsesc un meseriaș care să-mi facă chestia asta. Nu un Nea Căpșună pe care să-l plătesc și să stau după fundul lui ca să mă asigur că-și face bine treaba, ci un om care să aibă o firmă, care să-mi dea o chitanță la sfârșit și să aibă tot interesul să mă deranjeze cât mai puțin ca să-și facă banul. Un om care să nu vrea să-și facă prieteni ci clienți, un om care nu vrea să-mi povestească mie ce tare e el, ci unul care să îmi respecte faptul că nu-mi pasă de el, de viața și familia lui, și interacțiunea noastră e una pur comercială.

I-am întrebat pe alții care și-au făcut prin casă chestii cum au procedat. Când m-au auzit ce vreau, au venit cu aceeași poezie: iei un blat, îl găurești, îi pui picioarele și gata. Nu pentru că costă mai puțin – în mod normal te va costa destul de mult și-așa, cu niște costuri ascunse pe termen lung (că de-aia e bine să-i lași pe profesioniști să facă o treabă, că o fac mai bine ca tine, mai trainic și mai îngrijit).

Și asta mă duce cu mintea la toți oamenii pe care îi cunosc și care și-au făcut casă. Lucrând cu mulți programatori, știu suficient de mulți oameni care și-au făcut casă, și toți au devenit experți în tipuri de țevi, în metode de construcție. Au avut ca preocupări măsurări de unghiuri de 90 de grade și înclinație corectă la pereți. O viață diversă pe care nu mi-o doresc. Prefer să rămân cu programarea – îmi ocupă suficient de mult timp.

Revin la locul de unde am pornit. Articolul lui Florin, despre felul în care toți meseriașii i-au plecat în străinătate. Păi e simplu: e vina lui – e vina lui pentru că el a preferat să lucreze cu un meseriaș și nu cu o firmă care ar fi trebuit să îi asigure serviciile respective. Oamenii ăia nu au prosperat pentru că probabil nu s-au priceput la marketing – nu au știut să își facă reclamă și să trimită vorba mai departe. Firma lor de servicii începea și se termina cu ei – și sunt mulți care au și domenii de internet chiar bune, dar pe care îi suni și care îți răspund că nu se mai ocupă de asta. Fiecare din ei era un Han Solo fără Ciubaca((mi-e lene să-l scriu corect)), un aventurier al spațiului fără echipaj. Normal că au eșuat, normal că au plecat în altă parte unde nu le e rușine să fie angajați pe bani puțini. Pentru că negreșit trebuie înțeles că oamenii pleacă pe salarii mici. Că de-aia pleacă, că lumea de-acolo îi vrea că iau bani puțini pe muncă multă.

Dar aici le e rușine să lucreze pe bani mulți. Meseriașii ăștia pe care îi invocă Florin Negruțiu în articolul lui sunt slabi, lucrează prost. Pentru că, să fim serioși, unde sunt extraordinarele lucrări pe care le fac ei? Dacă oamenii ăștia ar fi existat pe bune nu am fi avut țevi sparte în prostie, instalații făcute la-ntâmplare. Toate prostiile din casa ta au fost făcute de niște Nea de-ăștia incompetenți pe care acum îi ridică lumea la rang de geniu. Nu, nu sunt niște oameni valoroși – sunt niște incompetenți care știu să facă și ei o chestie – ăsta e motivul pentru care dacă îl întrebi pe un programator care are casă ce fel de țeavă să folosești pentru apa caldă o să-ți vorbească despre asta jumătate de oră în șir. Nu neapărat pentru că e mai deștept, că programatorii nu sunt tot timpul niște oameni străluciți intelectual, ci pentru că și-a făcut casă și știe, că meșterii sigur au făcut-o de oaie.

În România, practic, nu există niciun constructor care să îți dea un proiect cu un Gantt cu proiectul și cu costurile aproximative de la început. Totul e un efort de negociere, că tre’ să stai după fundul valorilor astea care ne pleacă în străinătate, altfel pică casa pe tine. Când, repet, ar putea face foarte mulți bani de-aici. Ar putea începe de-aici, de exemplu, făcându-mi mie două mese cu patru picioare((mi s-a atras atenția din cască că de fapt eu vreau două mese cu zece picioare sau două mese cu câte cinci picioare fiecare)).

De bine, de rău, de când ne tot pleacă valorile astea România o duce mai bine – și ca PIB/cap de locuitor, și ca productivitate. E un lucru care trebuie să vă dea de gândit – ăsta, și faptul că presa o duce tot mai rău. Din păcate oamenii care ar fi trebuit să facă munca câmpului s-au apucat de jurnalism și explică în articole pline de patetism cum 8 oameni care cară o carcasă de porc fac o treabă pe care o făcea un singur tăietor de porc. Nii la el, unde se ascundea superman-ul.