Microistorii

[Când vorbesc de microistorii folosesc greșit termenul – de fapt vreau să zic „micropoveste”]

Am scris ieri seară un mic text legat de felul în care a fost perceput meciul Franța – România în cartierul meu. Nu eu sunt eroul principal. Dacă aș fi fost, povestea ar fi arătat un pic altfel, și probabil s-ar fi încadrat în ceea ce se numește „microistorie”.

E un text slab, dar nu e pentru citit acum. E pentru mine, să-l citesc peste 10 ani și să-mi amintesc de freamătul pietonalei într-o zi de meci. De efervescența oamenilor înainte de un eveniment care îi unește. Despre lucruri care nu se prea întâmplau acum cinci ani, dar pe care mă aștept să îl retrăiesc de vreo două ori cel puțin anul ăsta.

Și îmi dau seama că există un singur text care să vorbească despre asta, că e un fragment de viață care dispare dacă nu îl scriu eu – și chiar dacă a ieșit un text mediocru, peste zece ani o să mă uit peste el și o să-l citesc cu plăcere, și poate peste 100 de ani un cercetător care își dă seama că anii ăștia sunt o enigmă totală o să-l găsească interesant – fie doar și pentru că vorbesc despre skateri, bikeri și copii care pasează mingea pe pietonală.

Că istoria e construită nu doar din Băsescu care se luptă cu sistemul, Voiculescu care e băgat la închisoare de tiran sau despre cum fură în neștire amândoi din punga publică. Că istoria e construită și din chestii precum o minge pasată pe o pietonală, că vorbește și de cum ne comportăm noi, indivizii, în viața de zi cu zi.

Și e important să vorbim despre lucrurile astea fără tragedie. Fără exagerări. Fără să ne uităm la unghiuri excepționale, că mai trebuie să vorbești și despre viață normală. Și oamenii fac prea rar chestia asta, pentru că ei știu mai bine.

Când au apărut blogurile mă așteptam ca spațiul public să se umple de astfel de microistorii. Din păcate sunt prinse doar două aspecte: pe de o parte chestiile excepționale, lucrurile bune, relatate cu exagerările de rigoare, pe cealaltă lucrurile oribile, chestiile dezastruoase. Ambele fac, în felul lor, trafic. Textul meu de ieri nu o să facă trafic. Nu acum.

De-asta e fain să mai citești ce povestește maestrul Damian de prin Republică, că simți în textele lui niște urme de viață adevărată, nu ce pun oamenii pe bloguri de obicei.