Mișcarea pentru ne-pierdutul timpul altora

Sunt câțiva oameni care mă urmăresc; puțini, mulți, știu că o mare parte dintre ei sunt în zona în care influențează alți oameni. Și prea rar i-am auzit luând atitudine contra pierderii de vreme.

Sunt câteva lucruri pe care le facem dintr-un soi de egoism, sau poate dintr-o teamă de a nu cumva pierde relevanța în fața publicului pe care îl avem. Ne bucurăm când mesajele noastre sunt preluate, trimise mai departe către zeci de mii de oameni. Nu ne gândim, totuși, dacă ceea ce facem este util sau o pierdere de vreme.

Cu ce ajută dacă am scris o postare supărată care nu va schimba nimic în jurul meu? Am stat să mă gândesc, de exemplu, când un amic de-al mea a postat o chestie revoltătoare din sistemul medical((nu, nu e vorba de o postare de azi)). Și este, într-adevăr, o chestiune care a animat spiritele – oamenii au citit, s-au enervat, au dat share, dar la o privire mai atentă postarea respectivă nu conținea niciun fel de informație.

• Nici care e forma abuzului statului la adresa cetățenilor.
• Nici de ce s-a ajuns în starea respectivă.
• Nici cum s-ar putea rezolva problema.

Și nu ar fi nicio problemă, dacă omul respectiv nu ar fi un influencer, cu mii de urmăritori, și cu o mulțime de oameni care comentează la el. Și am urmărit un pic comentariile, și toată lumea se lansa în vociferări deznădăjduite, în lamentări confuze care evident nu merg în nicio direcție.

Și ce e trist e că din postarea respectivă, în care a investit mult timp și în care oamenii care au citit-o, au comentat-o, au investit multe ore (cumulate). Și întreb, la modul cel mai sincer, dacă nu cumva România ar fi fost mai bună dacă acele ore cumulate de energie mentală, emoțională și fizică ar fi fost mai bine folosite altfel.

Dacă nu cumva noi, ca oameni care influențăm alți oameni, nu avem responsabilitatea să-i ajutăm pe oameni să își canalizeze energia spre lucruri pozitive, și să nu îi mai hrănim cu angertainment. Mă întreb dacă nu cumva ar trebui să ne uităm mai degrabă spre aspectele utile ale activității noastre în social media. Dacă nu cumva ar trebui să ne gândim cu responsabilitate pe cine ajută ceea ce scriem și ceea ce facem.

Nu vreau să dăm pe jos de pozitivism. În general mi-a displăcut pozitivismul pentru că ascunde problemele. E important să conștientizăm problemele, dar e și mai important să luptăm contra neputinței pe care toți cei care ne urmăresc o exprimă. La ce bun să zic adevărul despre sistemul medical din România, dacă cei care mă urmăresc nu o să ia acasă decât un sentiment al neputinței, decât un sentiment că sunt copleșiți și incapabili să acționeze în vreun fel? Nu mai există niciun fel de utilitate – e rolul nostru să ducem lucrurile mai departe.

Așa că în loc să ne plângem de starea generală a sistemului medical, hai să intrăm mai adânc în problemă înainte de a vorbi. Hai să dăm informație despre cum oamenii pot să schimbe ceea ce se întâmplă. Sigur, putem vorbi despre educație, dar dacă nu vrem să ajungem la notele penibile pe care le-a atins USR-ul cu planul lor cu măsuri concrete pentru educație care numai măsuri concrete nu sunt, poate ar trebui să ne oprim înainte și să intrăm mai în adânc pe o felie mai subțire, dar în care doi sau trei sau zece oameni chiar pot să schimbe ceva.

Înainte să dați send, sau publish, gândiți-vă câte ore-om sunt cheltuite cu ceea ce veți scrie. Este util? Este bun? Îi ajută pe oameni să fie mai buni? Le-am făcut oamenilor care mă citesc viața mai bună cu ceea ce am scris? Am 10.000 de followeri, poate 1000 o să-mi vadă mesajul; măcar doi sau trei o să aibă un declic și o să își îmbunătățească viața în urma mesajului meu.

Și știu că toți vrem să avem o super-putere să putem să schimbăm jumătate din țară în bine peste noapte. Dar nu avem super-puterea asta, și trebuie să ne mulțumim cu mult mai puțin. Cu un om. Cu doi. Să începem chiar cu omul din oglindă, că până la urmă de el ne pasă cel mai tare; după care să încercăm să facem lucrurile un pic mai bine.

Suntem la vârsta la care ne putem lua responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în țară. Majoritatea celor care mă citesc au peste 35 de ani – practic e vârsta la care nu mai putem să dăm vina pe părinții noștri, și e momentul să ne asumăm responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă. Poate nu ne simțim vinovați direct. Dar suntem. E timpul să ne asumăm asta.

Putem începe mic. Putem să începem întrebându-ne cât de bun sau util este ce facem înainte să dăm Send, Publish, sau Post.