Misterul tinerilor comuniști

Acum două săptămâni am citit articolul celor de la Vice despre cum câțiva tineri români născuți după ‘90 au devenit comuniști, „atât de radicali, încât ai impresia că te trollează”, ca să-l citez pe Răzvan Filip. Inițial l-am judecat greșit pe Răzvan pentru investigația pe care a făcut-o. În ultimele săptămâni, însă, treaba asta mi-a rămas în minte.

E destul de ușor să înțelegi cum ajung tinerii ăștia să se radicalizeze. Mai ales pentru un adolescent, radicalizarea e foarte simplă, nici nu ai nevoie de foarte multe argumente. În adolescență ești la vârsta la care absolut orice poate fi argumentat, inclusiv necesitatea de a omorî pe câțiva pentru ca asigura egalitate pentru toată lumea. În fond, dacă îi omori pe toți în afară de tine, supraviețuitorii o să fie egali între ei, nu?

E interesant cât de multă informație le lipsește. Te-ai gândi că în epoca internetului e foarte ușor să găsești informația, dar nu, e foarte greu, aproape imposibil, pentru că frazele poartă aceeași greutate, același număr de caractere și dacă sunt scrise de un om inteligent, și dacă sunt scrise de un nebun. Nu există niciun mod de a evalua valoarea de adevăr a afirmațiilor pe care le găsești pe Internet((Vă dau un exemplu pe care poate o să-l considerați aberant. Există niște oameni, breatharieni își zic, care susțin că trăiesc doar cu soare și apă vreme de câțiva ani buni. Nu numai că există aceste persoane, dar există și o mulțime de site-uri de profil care confirmă, explică, detaliază. Aberația e dusă la un nivel atât de îndepărtat încât poți petrece zile întregi citind mărturii, explicații. A avea un dialog cu breatharienii este un gest inutil, discuția deviază din logică în sentiment pentru că toate discuțiile de pe internet deviază invariabil în sentiment)).

Am încercat să îi înțeleg. Am făcut un mic exercițiu, am eliminat din minte toate informațiile relevante pentru subiect. Am eliminat „Arhipelagul Gulag”, „1984”, „Ferma Animalelor”, „Noi”, „Harrison Bergeron”. Am eliminat informații precum Holodomorul, gulagul, cele 90 de milioane de victime. Am eliminat din minte Experimentul Pitești. Am eliminat din minte faptul că românii erau închiși în țară cu forța – că pachetele sau scrisorile din Vest erau desfăcute și cenzurate. Am eliminat din minte faptul că nu aveai voie să spui nimic vag defavorabil sistemului. Am eliminat din minte poveștile cu femeile care mureau din cauza avorturilor făcute pe ascuns, sau, pentru că erau suspectate că și-au dorit un avort.

Am eliminat din minte și bucata de gheață groasă de cinci centimetri care se formase în dormitor în timpul iernii, în timp ce învățam lecția despre cum Matei locuia în apartamentul mare și călduros construit de Partid și dat cu multă dragoste oamenilor muncii. Am uitat complet și cum e să dormi înghesuit în bucătărie, cu gazul pornit, dormind cu grijă toți în cea mai îngustă cameră din apartament, că se pierdea căldura mai greu. Am eliminat din minte și mingea de 18 lei, mingea aia care niciodată nu era rotundă, și care se spărgea la primul  contact cu asfaltul. Și mingea aia cu 35, și aia ovală mai tot timpul, dar mai rezistentă, pe care o puteai căra după tine până în curtea grădiniței, unde puteai să joci un pic fotbal până când trebuia să te pui la coadă la pâine – și să stai acolo vreo oră, două.

Am uitat și de oamenii care vorbeau cu teamă să nu fie ascultați de Securitate. Am uitat și de foame. Am uitat și de profesori brutali, de funcționari nesimțiți și abuzivi, de vânzătoarele de la alimentara care erau Dumnezeul alimentației tale. Am uitat de toate astea, și încă câteva mii de alte lucruri.

Și am rămas cu ceea ce văd copiii ăștia. Și ei văd lucrurile pe care le vedeți voi. Văd sărăcia și hoția, fără să știe că sărăcia și hoția se datorează momentelor alea în care se făcea România egalitariană. Văd oameni fără loc de muncă, oameni săraci, oameni bolnavi. Ei nu știu cum arăta un spital comunist, nu își pot închipui ce înseamnă să ții femeile cu pântecul însângerat ca să le investighezi dacă nu cumva și-au făcut avort, și să le lași să moară pentru că au încălcat un decret prezidențial. Văd putreziciunea morală pe care o vedem și noi. Văd cum hoții o iau în fața oamenilor cinstiți care se luptă cu corupția și care muncesc onest.

Și sunt confuzi pentru că poate dau și ei de primele greutăți în viață și sunt în perioada aia în care muncești foarte mult dar nu ți se pare că ești răsplătit pe măsura muncii tale. Și ești frustrat, și te uiți la alții și ți se pare că toți ce au au pentru că fură, și ți se pare că toți ceilalți, care sunt cinstiți și care muncesc, n-au.

Doar că ei nu au toate informațiile pe care le avem noi. Nu știu ce a fost acolo. Și dau peste texte scrise de bătrâni senili care explică cum era totul bine că toată lumea avea de muncă – argumentând, în aceeași măsură, că cei mai fericiți oameni de pe lume erau sclavii din America pre-război-civil, pentru că aveau loc de muncă și mâncare și casă asigurată. Pentru că ei nu sunt încă capabili să-și înțeleagă nici capacitatea, nici să aprecieze libertățile pe care le au. Unii dintre ei sunt doar hapsâni – genul de oameni care își doresc doar să prostească o masă suficient de mare care să-i facă pe ei să conducă – alții sunt naivi – care cred că oamenii sunt toți ca ei, muncitori, altruiști, doar o mică parte sunt hapsâni – nu au întâlnit suficient de mulți oameni încât să înțeleagă ce înseamnă „homo homini lupus”. Și mai toți se amăgesc că toate bunele intenții le vor fi răsplătite dacă vor pune suficient de mult efort, neștiind exact ce înseamnă că „revoluția își devorează copiii” și neînțelegând foarte bine de ce comuniștii l-au executat pe Lucrețiu Pătrășcanu (sau cine e tipul ăsta).

Unii vor da peste informațiile astea, și își vor schimba părerea. Alții nu o să facă niciodată legăturile necesare, nefiind suficient de inteligenți cât să pună lucrurile cap la cap și să tragă concluziile logice. Pentru că apare momentul în care te uiți dintr-o țară în care poți citi orice carte la lista cărților interzise de comuniști. Apare momentul în care îți dai seama că tu ești liber să mergi oricând peste graniță în orice altă țară din lume, în timp ce coreeanul din nord trebuie să se bucure numai de belșugul țării lui, că grasul îi execută pe cei care ar vrea să se dedulcească la alte lucruri. Apoi te uiți în jurul tău, și înțelegi că oricât de drept și just ar fi sistemul pe care ți-l dorești, el va fi făcut cu oameni, implementat și condus de oameni, și toți sunt hrăpăreți și hapsâni.

Și îți dai seama în momentul ăla cât de bine că nu toată lumea e ca tine. Nu tuturor le pasă. Afli că și săracii mint și sunt răi. Vezi în jurul tău oameni care au bani și care îi ajută pe cei mai slabi ca ei. Îi vezi pe cei care încearcă să facă lucrurile mai bine, și începi să-i apreciezi. Și îți dai seama că cu toată sărăcia lui morală, sistemul ăsta în care trăim e singurul care te lasă să faci mai bun locul în care trăiești. Și că îți dă opțiuni, inclusiv opțiunea de a deveni cel mai bogat om din lume, din care postură să ajungi să te lupți cu malaria, și să o aduci în pragul eradicării.

Și da, afli că nu o să poți să faci toate astea. Dar măcar e un sistem imperfect, în care nu ți se fură automat toată munca. Îți dai seama că comunismul, așa cum îl vezi tu, e sclavie, că faptul că oamenii au loc de muncă asigurat nu înseamnă neapărat un lucru bun, că da, ai nedreptate, ai inechitate – dar le-ai avea oricum, în orice sistem făcut de oameni.

E greu. Poate, într-un fel, copiii ăștia, atât de prost informați, sunt un semn al eșecului generației mele – cea mai tânără generație care a trăit în comunism și care ar fi trebuit să înțeleagă mai bine ce înseamnă. Poate că noi ar fi trebuit să ne facem mai bine datoria, și să le explicăm de ce lucrul ăla e incredibil de greșit. Poate că nu ar fi trebuit să fugă atât de mulți dintre noi pe-afară. Poate n-ar fi trebuit să îi lase pe oamenii care au făcut comunismul să conducă în continuare lucrurile, și să creeze atât de multă nedreptate încât să ajungă ăștia mici să creadă că e ok să omori câțiva oameni ca să faci lucrurile mai echitabile.

Sau poate orice șansă de dialog e pierdută, și tinerii ăștia o să rămână copii cu puseuri totalitare, influențabili,  manipulabili până la gesturi extreme. Nu știi niciodată dacă nu cumva ne îndreptăm din nou spre situația de stat eșuat, sau, cum îi spunea lumea, Republică Socialistă. Sau, mă rog, Republică Comunistă, că tot cam aia e.