My date with Microsoft

Cum ziceam şi acum ceva vreme, era vorba să toastez un Guinness în cinstea voastră. Nu l-am toastat, pentru că nu am apucat. Dar a meritat întreaga excursie, fie şi doar pentru hotelul la care am fost cazat, dacă nu pentru experienţa de a fi acolo la MS headquarters.

Să încep însă cu începutul. Un aeroport mic, mult prea mic, plictisitor de mic (cel din Bucureşti), care însă necesită trezire la ora 3 dimineaţa pentru a te îmbarca la ora 7. Un element pe care îl urăsc la România – faptul că pentru a pleca cu avionul nu te poţi baza exclusiv pe propriile resurse. Dar să trecem peste asta.

Zborul a fost fără incidente, doar cu o întîrziere de 20 de minute care m-a făcut să mă tem un pic pentru prinderea legăturii spre Dublin. Nu au fost însă probleme, am ajuns la timp să prind îmbarcarea, chiar dacă a trebuit să o iau la fugă prin aeroportul din Munchen.

Dublinul a fost ameţitor pentru mine. Eram atît de ameţit cînd am ieşit din aeroport încît m-am decis că nu sunt suficient de abil cît să iau un simplu autobuz, şi am luat un taxi. A fost o decizie bună, pentru că pînă la urmă cheltuielile cu taxi-ul ar trebui să-mi fie acoperite, şi nu cred că aş fi vrut să descopăr hotelul altfel decît cum am făcut-o. Taxi-ul a intrat într-o grădină superbă cu fîntînă, a făcut un ocol şi a tras în faţa unui conac înalt de vreo trei etaje, în faţa căruia un om îmbrăcat în costum şi cu un joben stătea să deschidă uşa taxiului. E un pic ciudat să îl laşi pe om să aştepte, dar cred că e obişnuit să fie ignorat de călători. A fost foarte ciudat, totuşi, să stau să mă chinui să caut banii şi să plătesc în timp ce omul aştepta după fundul meu să mă mişc mai repede. S-a oferit să-mi care bagajul (no thanks, teh laptop was in there) după care m-a trimis către recepţie.

Camerele înalte, interiorul superb decorat, cu candelabre înalte şi decoraţii subtile şi cu stil. Condiţiile fantastice, iar în spatele clădirii o altă grădină foarte bine îngrijită şi care mă chema să o vizitez (dar a trebuit să amîn pînă în dimineaţa următoare).

A trebuit să iau un alt taxi spre Microsoft, şi acolo am ajuns ca picat de pe lună. Acolo unde am intrat se pare că nu era locul bun, locaţia interviului s-a schimbat fără ştiinţa mea, şi a trebuit să aştept pînă cînd am fost transportat la locaţia corectă.

La cealaltă locaţie mă aştepta un ecuson cu numele meu şi o secretară tîmpă care nu ştia să facă asocierea între numele meu (chiar şi rostit literă cu literă) şi ce scria pe ecuson, i-am zis că am deja ecusonul făcut, şi că ‘eu sunt ăla’. M-am pus pe un fotoliu, şi în faţa mea aştepta încă o persoană, cu o etichetă grosieră cu numele (Vladimir) pe ea.

Vladimir era bulgar. Nu mi-e clar ce căuta acolo, parcă tocmai a plecat de la săpat recolta de castraveciori (ştiu că nu se sapă, nu insistaţi). Aveam să aflu mai încolo că Vladimir este un foarte bun programator, dar nu ştie ce e un număr prim nici nu e de acord că trebuie să rezolve probleme prin telefon.

În timp ni s-au alăturat doi alţi programatori, un Dmitriy moscovit şi un Alexandru cît se poate de român, care insista să vorbească cu mine în româneşte deşi mai erau de faţă şi nişte oameni care nu aveau nici în clin nici în mînecă cu universalitatea limbii române (din fericire, o să-şi înghită singur doctoria într-un episod pe care o să vi-l povestesc mai încolo).

Primul interviu l-am avut cu Andy Gotlieb, recruiter-ul al cărui nume ar fi trebuit să-l folosesc ca să mă identifice oamenii ăia în prima clădire. O discuţie relaxată, genul de discuţie care îţi place la nebunie şi nu vrei să se termine, despre cum ai început să programezi, ce ţi-a plăcut cel mai mult să faci, despre pasiunea din programare şi despre creativitate. Despre de ce Microsoft sucks, dar Linux sucks too, şi despre de ce aş aplica eu pentru un job la Microsoft chiar dacă pe CV-ul meu toarnă cu linucşi în sus şi-n jos.

O observaţie: aşteptările mele nu au fost date peste cap: eram sigur că MS programmers nu sunt M$ fanatics, şi asta e un lucru fantastic. Mi se pare că oamenii cu care am vorbit din Microsoft aveau cu toţii un nivel destul de bun de autocritică. Nu o să găseşti indivizi tipici pe care să-i numeşti “Microfanatics”, genul de idioţi care îţi pun Microsoft pe un piedestal atît de înalt încît (din fericire) nu mai ajung niciodată la el.

Toate discuţiile, din punct de vedere tehnic dar şi din punctul de vedere al soft skills, au fost la un nivel foarte înalt. Mi-a plăcut în mod deosebit discuţia la care am performat cel mai puţin, probabil, cea în care am ascultat mai mult decît am vorbit, cu singurul român din Microsoft pe care l-am cunoscut. O discuţie foarte interesantă, fără conotaţii negative, dusă complet în engleză. Ceea ce îmi aminteşte de bucureşteanul care nu pricepea că româna nu e limbă universală.

Tot timpul cît am stat împreună (după fiecare interviu făceam o pauză de 15 minute într-o cameră comună) a insistat să vorbim în română. Un gest foarte urît faţă de ruso-bulgari care ar fi putut şi ei să o dea pe rusă (sunt sigur că s-ar fi înţeles) dar nu au făcut-o. Aşa că, ajungînd faţă în faţă cu românul cu care am avut ultimul interviu, a vrut să-i vorbească în româneşte. El i-a închis repede gura, dar e clar că bucureşteanul era puternic revoltat de treaba asta: “Păi ce, nici măcar bună seara nu putem să ne zicem?”. Din punctul meu de vedere, nu. E absolut normal să foloseşti limba locului, nu limba pe care o cunoşti.

Ultima discuţie pentru mine a fost şi cea mai interesantă, cum ziceam. A fost interesantă în sensul în care discuţiile au mers de la probleme de programare la probleme de hardware şi apoi către soft skills. Din punctul meu de vedere, consider de fapt că au fost două interviuri (discuţiile au durat aproape o oră şi jumătate).

Am ajuns foarte tîrziu înapoi la hotel. În total interviurile au fost în număr de 6 (deşi îmi spuneau că vor fi între 3 şi 5 interviuri), şi de fapt ar fi 7 dacă număr ca două interviuri pe ultimul. Am fost atît de obosit că nu am mai fost în stare să îl caut pe Petru pentru o Guinness. Am apucat însă să profit de internetul dat la liber şi de un pat înalt şi incredibil de bun.

Am plecat devreme de dimineaţă, după ce am reuşit să dau o raită prin grădina engleză din spate. Cu taximetristul am discutat despre de ce românii nu sunt tot una cu ţiganii (care se pare că se speriaseră de mine şi nu îi mai vedea omul nostru). Şi, evident, despre ce religie e în România. Şi despre Dracula. Evident, atunci cînd faci 30 de minute pînă la aeroport (prin oraş drumul, nu vă îngrijoraţi) ai ce să tot discuţi.

Drumul înapoi a fost lung, obositor, cu o escală de 5 ore în Frankfurt şi un drum de 2 ore jumătate de la otopeni acasă. Am reuşit să recuperez parţial la somn de-abia acum, şi probabil îmi va mai trebui incă o noapte să-mi revin. Dar e de bine.

Acum aştept rezultatele. Nu vreau nici să mă entuziasmez, nici să sper prea mult. Nu vreau să fiu din nou dezamăgit, ca data trecută. Om vide’ rezultatul, pînă la rezultat nu comentez mai mult.

Doar că e un loc fain Irlanda, şi că data viitoare tre’ să vizitez mai mult.

12 Replies to “My date with Microsoft”

  1. Da chiar că, „de ce ai aplica tu pentru un job la Microsoft chiar dacă pe CV-ul tău toarnă cu linucşi în sus şi-n jos”?

  2. Pentru că Microsoft e un loc grozav din care să mai înveţi chestii. Mi-a luat ceva vreme să fac diferenţa între “Programare pe Windows” “Programare pe Linux” şi programare pur-şi-simplu. Nu e nici o diferenţă, de fapt, it’s just another API.
    Microsoft e unul din angajatorii de top. Aşa că de ce nu?

  3. I suppose. Dar din câte văd eu la Microsoft (fără a avea pretenţia că ştiu prea multe despre cultura lor din interior) ei se îndeletnicesc schimbarea controalelor din Office ca să arate mai a Vista, cu adăugarea câtorva feature-uri obscure prin cine ştie ce aplicaţie, cu modificarea formatelor de fişiere ca să nu mai fie compatibile cu versiunile din trecut şi cu „extinderea” şi „îmbunătăţirea” diverselor protocoale. Nu pare extraordinar de exciting…

  4. I don’t know. Just saying. Poate ar fi mai bine într-o echipă de 10 oameni, mai adaptabilă, care să nu lucreze cu cod legacy, care să nu aibă trei meeting-uri pe zi, waterfall model etc.

    Pe scurt, o firmă care să nu fie „angajator de top”. 🙂

  5. 🙂 Dar de unde ştii că Microsoft face chestia asta? Presupunerile nu sunt niciodată identice cu realitatea, sunt sigur că e mult mai bine sau mult mai rău.
    Pînă una alta, MS are ceva suport pentru development Agile, deci îl folosesc şi ei intern 🙂 Nu cred că sunt chiar aşa bătuţi în cap 🙂

  6. După cum ziceam, nu am pretenţia că aş şti ce se petrece acolo. Pur şi simplu asta este impresia mea de outsider despre mediul corporate. E posibil (chiar probabil) să mă înşel.

  7. Pentru mine a fost un eye opener experienţa asta. Poate nu o să primesc nici o ofertă din partea lor, poate că da. În ambele cazuri, pot să zic că i-am apreciat pentru cît am văzut acolo
    Ce pot să-ţi zic este că se lucrează în echipe mici. Şi că cei mai mulţi oameni fac testare la ei, nu dezvoltare (deşi testarea înseamnă un pic de dezvoltare la ei).

  8. Mulţumesc! 🙂 A fost într-adevăr o şansă unică. Şi a meritat ‘excursia’ mea pînă acolo. Mulţumesc de pumni, şi sper să am veşti bune 🙂

  9. interesant faptul ca ti-a placut Dublinul. pe mine m-a lasat rece si deja il stiu destul de bine, inclusiv imprejurimile. bafta! si daca ajungi pe acolo si sunt si eu, poate ne vedem la 5-8 pints. 🙂

Comments are closed.