#nda01 - În căutarea sistemului politic (I)
Recunosc că îmi pierd răbdarea foarte repede în momentul în care aud oameni care denunță sus și tare eșecul democrației sau, mai abitir, eșecul Uniunii Europene într-o formă sau alta. Nu arăt cu degetul, că nu sunt aici ca să mă iau de oameni mici, nici nu sunt aici să discut despre profesarea pesimismului românesc, acel „learned helplessness” al discursului intelectual românesc (am discutat în alte părți și poate voi aborda subiectul chiar într-un #nda). Dar mi se pare foarte important să răspundem întrebărilor pe care acești oameni le ridică chiar dacă aceștia nu sunt în căutarea unui dialog pe subiect.
1
Oricât mi-aș pierde răbdarea, e imposibil să nu fii dezamăgit cu rezultatele democrației românești. Numim prin „democrație românească” orânduirea politică dintre 1992 și anul curent - fără a ne obosi cu definiția „democrației” pentru că lucrurile ar fi foarte confuze dacă am încerca s-o facem.
Și avem o mare problemă cu definiția, pentru că orice definiție a democrației am găsit, mi-a fost imposibil să o pun laolaltă cu „democrația românească” și să pară că e din aceeași poveste. Avem o definiție scurtă, care rezistă de la Herodot încoace:
Formă de organizare și de conducere politică a societății, bazată pe principiul exercitării puterii de către popor
Doar că de la Herodot încoace nimeni nu știe exact ce înseamnă treaba asta. Dexonline are o pagină dedicată cuvântului unde are câteva explicații suplimentare, scoase cel mai probabil din manualele de știință politică ale Academiei Ștefan Gheorghiu. Democrația e de mai multe feluri și arată în ce feluri poporul nu are puterea - de fapt, democrația însăși e o idee extremă, dacă stăm bine să judecăm. Ideea că tot poporul, de la vlădică la opincă (sau, actualizat, de la Louboutini la ShanLiani), decide în legătură cu „cum să meargă țara înainte”, și că toate deciziile sunt luate de toți cei implicați în aceeași măsură ne zice că un sistem de genul ăsta nu ar putea să funcționeze pentru mai mult de trei oameni, iar rata divorțurilor ne arată că nici măcar pentru două nu e un sistem prea reușit.
Dar, cum ziceam, asta e o problemă de vocabular. Fie, democrația nu e ce scrie la dicționar, că e foarte puțin practic orice sistem care ar pretinde să facă lucrul ăsta. Mai practic este să ne uităm la cele două aspecte ale situației actuale: ce este, și ce își dorește să fie.
Ce își dorește să fie democrația românească?
După ce vorbești cu un pic mai multă lume îți dai seama că ceea ce și-ar dori lumea este o democrație de-aia unde suntem lăsați în pace să facem noi cum ne taie capul, dar celorlalți să li se impună regulile unei conviețuiri normale ca afară. Sunt vag în mod intenționat, pentru că nimeni nu știe care sunt acele reguli până când acele reguli sunt încălcate în mod flagrant și în defavoarea celui întrebat.
Doar că asta nu e democrație. De fapt, cred că ne-am pus de acord că democrația pe care ne-o dorim cu toții e o democrație „ca-n filmele americane”, că e singura formă de democrație care ne e vândută și oferită. Mi se pare foarte important aspectul ăsta, pentru că chiar dacă constituția României este copiată după cea franceză, nu avem aceleasi idei în legătură cu intepretarea a ceea ce scrie acolo. Cultural suntem mult prea departe de francezi în zilele astea, nu avem aceleași probleme, nu vorbim aceeași limbă și nici nu ne mai sinchisim de ce are de zis Franța. Când a fost ultima oară când o vorbă de-a lui Sarkozy, Hollande sau Macron ne-a mai afectat în vreun fel fundamental? Poate cel mult bălmăjelile legate de trimisul înapoi a rromilor să fi zgâriat un pic orgoliul personal românesc.
Real, toți visăm să emulăm democrația pe care o credem americană. Din nou, insist pe faptul că e cea din filmele americane, o democrație care pare că funcționează, care e inclusivă și emoționantă, care trece peste probleme și rezolvă totul cu spiritul comunității, cu implicarea cetățeanului, în care oricine poate să își împlinească orice vis… Nu încercăm să copiem un sistem care funcționează, ci ne-am dori să fim direct transplantați într-un sistem idealizat, în care comunitatea ia deciziile corecte întotdeauna, și chiar dacă e nevoie de un efort din partea oamenilor simpli, eforturile sunt mereu încununate de succes.
Vânăm, din punct de vedere politic, o fantezie. Democrația americană din filme nu există, iar imaginea noastră despre democrația americană e construită din exemple selectate preferențial. Mai mult, democrația americană din filme e un sistem care nu rezistă la o interogare mai serioasă. Și pentru că vreau să mă distrez, o să facem interogările astea într-un episod viitor.
Ce este democrația românească?
Dacă acceptăm că idealul pe care ni l-am format mental în ultimii 30 de ani este intangibil, că nu e codificat în legile statului român (pentru că noi emulăm prin legile noastre un model francez pe care nu-l cunoaștem) și deci nu avem parte de acea democrație ideală, de ce avem parte? Aceasta e călătoria mea în căutarea sistemului politic (să curgă genericul!), pentru că pentru a îmbunătăți ceva trebuie să și înțelegem acel ceva.
Teoretic, ultima oară când știam exact unde ne aflăm din punct de vedere politic a fost „în comunism”. Sigur, suntem conștienți că și acolo e o problemă, că de fapt nu a fost comunism, ci doar o pauperizare forțată, o castrare a burgheziei și a capitalului individual pentru a se asigura instaurarea unei ierarhii aristocratice bazată pe altceva decât drepturi istorice. Pffft, am zis o treabă mult prea complicată, dar ceea ce am numit noi comunism era doar un sistem aristocratic care exploata marea masă a populației pentru beneficiul unei elite conducătoare din fruntea singurei forme de organizare politică permise. O tiranie.
Dar tirania a fost eliminată prin executarea tiranului conducător. S-a propus instaurarea unei democrații, și omul zilei în perioada Revoluției, Ion Iliescu, a propus două posibile direcții: „comunismul cu față umană” și, mai apoi, „democrația originală”. Nu invidiez poziția lui Ion Iliescu, care are foarte multe metehne, dar și o misiune incredibil de complicată. Ca un om care a crescut urându-l pe Ion Iliescu, recunosc că mi-a venit foarte greu să-i analizez propunerile politice din ‘89-‘90. Dar suntem aici pentru a discuta idei, nu pentru a ne discuta sentimentele față de un lider politic. Revin, așadar: nu invidiez poziția lui Ion Iliescu, care toată viața lui a fost pregătit din punct de vedere politic în variațiuni ale socialismului. Nu numai a lui - dar pentru că el era în fruntea statului, trebuie să înțelegem și să acceptăm imposibilitatea lui Iliescu de a transcede limitările teoriei politice pe care o cunoștea.
Comunismul a fost rejectat fără foarte multă discuție și cuvântul a fost redus la infamie încă de la primul discurs public al lui Iliescu. Lumea a strigat în stradă „Jos Comunismul”, și căderea noțiunii era ireversibilă. Iliescu a fost nevoit să găsească o altă noțiune dar, pentru că nu a putut să mintă până la capăt, Iliescu a propus o „democrație originală”. Nimeni nu a avut o discuție reală cu Ion Iliescu în ultimii 33 de ani, nimeni nu l-a întrebat ce s-a întâmplat și la ce s-a gândit Iliescu atunci. Care erau opțiunile de pe masă. Voi specula că odată cu rejectarea comunismului, lui Iliescu i s-a șters singura opțiune pentru care era pregătit. Iliescu era capabil să reformeze sistemul comunist, dar nu avea aparatul intelectual, politic și social pentru a crea de la zero o democrație.
Dar pentru că lumea a vrut o democrație, i-a dat o democrație originală. Mai mult ca sigur, democrația asta nu intră în sinteza copiată de cei de la dexonline. Este o democrație construită de cineva care toată viața lui nu a studiat decât teoria politică sovietică, care idealiza poporul deservit de un partid politic unic și care în România fusese deja folosită pentru a răsturna logica, pentru a redefini o nouă aristocrație pe baza structurii ierarhice interne a Partidului Comunist Român. O construcție politică aberantă, în care președintele fusese înscăunat pe viață și sceptrul prezidențial era o treabă reală. Asta e varza din capul tuturor românilor în anul de grație 1990.
Așa că, după un an de bălmăjeli politice și explorări bizare în materie direcție de mers, România a adoptat o constituție copiată după un stat vestic care părea că funcționează și era cel mai aproape de un soviet - cel mai permisiv cu ideile socialiste care erau status-quo-ul românesc. Am luat constituția Franței, am mai modificat ici-colo, și am dat „Bun de tipar” în 1991.
Habar n-avem ce scrie acolo, de ce lucrurile arată așa, care e logica pentru care avem parlament bicameral, președinte, și ce e acea legendară separare a puterilor în stat despre care nu știm nimic. Constituția României nu provine dintr-o realitate socială sau politică existentă a României din 1989 încoace, ci, mergând pe teoria formelor fără fond, România încearcă încă să-și găsească forma emulând un sistem pe care nu îl înțelege.
Notițe Despre Azi continuă într-un episod viitor. Ca orice caiet de notițe, seria asta e și ea dezordonată. Dar deocamdată sunt mulțumit - este un efort conștient de a nu reacționa, ci de a pune cap la cap ideile mele, și în privința asta am reușit. Și în episoadele viitoare o să le aprofundez, extind, explorez mai în amănunt. Și pentru că un carnet de notițe mai are și câteva note complet aleatoare luate pentru că nu aveam altă hârtie unde să-mi notez, vă pun aici și ceva complet aleator. Sau nu. Luați niște KPop.