#nda02 - În căutarea sistemului politic (II)

Context: rămăseserăm suspendați în articolul anterior. România în ‘91 avea constituție dar niciun plan de țară. Mulți zic că nici acum nu are și tind să-i cred. România e o țară care încearcă să facă tot și nimic, nu are proiecte de viitor, nici o idee despre încotro ar vrea să meargă. Au existat două proiecte naționale: integrarea în NATO și integrarea în Uniunea Europeană. Proiectul integrării în Schengen nu animă România în felul în care celelalte două au făcut-o. Nici măcar proiectul trecerii la moneda EURO nu este un proiect care să ne anime, pentru că o dată intrați în Uniunea Europeană oamenii au fost puternic deziluzionați de faptul că schimbările nu sunt atât de spectaculoase. Chiar dacă sunt, și mai binele este omniprezent în jurul nostru, demagogii și politrucii români au luptat an după an să erodeze încrederea în apartenența europeană a românilor.

Întrebarea este: cine ar trebui să ne dea acest plan? Unii spun că academicienii, dar Ioan-Aurel Pop, șeful Academiei, consideră că românii sunt o specie foarte îngustă care îi elimină pe cei care nu vorbesc româna, nu sunt ortodocși, și pe cei care nu au opinii ortodoxe (unul din dinții spurcați pe care vrea să-i elimine e Lucian Boia, acest blogger scandalagiu care demitizează prea mult).

Alții se gândesc că acest ghid ar trebui făcut de politicieni. Alții sugerează că Serviciile (mitologiile Servicii) sunt cele care fac treaba asta, și au ei un plan special de luptat cu bubulii. Alții chiar sugerează că Biserica ar trebui să aibă un plan pentru Grădina Maicii Domnului. Cine are responsabilitatea reală? Aceasta e adevărata întrebare din spatele încercării de a determina care e sistemul politic în care trăim.

Politeia și sistemele de conducere

Platon, în Republica, în încercarea lui de a identifica tipurile de guvernare, socotise că orașul ideal este condus de filosofi. Unul din cuvintele cheie pe care le folosește el acolo este techne - un termen care e complicat de tradus, și care în principiu ar trebui să denumească oamenii care au abilități deosebite în câmpurile lor de activitate. Un fel de experți, să zicem. Dar chiar dacă această cetate ideală ar fi existat Platon (și o să-l arăt cu degetul pe Platon, deși el pune ideile astea în gura lui Socrate) sugerează că inevitabil această cetate ar decădea și ea ca toate cetățile. Și identifică care ar fi aceste regimuri deviante - sau decăzute de la regimul ideal. (voi știți că există un episod de Podcast de Istorie în care am povestit Republica, nu?)

Pe primul loc pune timocrația - în care se pune accent pe onoare, nu înțelepciune și justiție. Individul timocratic este cel care are un spirit puternic și va căuta onoarea, puterea și succesul. Orașul va fi militaristic. Timocrația era, din punctul lui de vedere, Sparta contemporană (proaspăt învingătoare în războiul contra Atenei, care cu câțiva ani în urmă impusese un regim numit „al celor treizeci de tirani”).

Oligarhia provine din timocrație și pune accent pe bogăție în loc de onoare. Oamenii vor căuta averi, și vor fi două orașe - unul al cetățenilor bogați și unul al cetățenilor săraci. Cei puțini bogați se vor teme de cei mulți și săraci. Oamenii vor avea mai multe sarcini simultan, și orașul va permite să existe oameni săraci fără șansă de salvare - ceea ce duce la multe infracțiuni.

Și apoi ajungem la democrație - când bogații devin prea bogați și săracii prea săraci. Prea mult lux îi face pe oligarhi slabi și săracii se revoltă contra lor. În democrație posturile politice sunt distribuite prin tragere la sorți. Scopul regimului democratic e libertatea și libera exprimare/lipsa cenzurii. Oamenii vor controla posturi politice fără să aibă cunoștințele necesare și toată lumea va fi tratată ca egală în abilități indiferent de calitățile lor inerente. Individul democratic caută toate dorințele trupului în exces și își lasă lăcomia să îi conducă sufletul.

Iar cea de pe urmă deviație este tirania, care crește din democrație când dorința să ai libertatea de a face ce vrei devine extremă. Libertatea sau libera exprimare din democrație devine atât de extremă încât orice limitare a libertăților cuiva pare incorectă. Platon sugerează că atunci când libertatea e dusă la extremă produce opusul, care e sclavia. Tiranul se prezintă el însuși ca un campion al oamenilor contra puținilor celor care sunt bogați. Tiranul e forțat astfel să comită un număr de acte pentru a câștiga și reține puterea: să arunce acuzații false, să-și atace concetățenii, să îi acuze fals pe cei din jurul lui, să omoare și să exileze mulți oameni, și să promită anularea datoriilor celor săraci pentru a le câștiga sprijinul. Tiranul îi va elimina pe cei bogați, pe cei curajoși, și pe cei înțelepți pe care îi percepe ca amenințări la adresa puterii lui. Tiranul are de ales între a trăi cu oameni lipsiți de valoare sau cu oameni buni care ar putea să-l dărâme, și alege să trăiască cu oameni fără valoare. Tiranul ajunge să folosească mercenari pe post de gărzi pentru că nu poate avea încredere în cetățeni.

În mod sigur descrierea lui Platon pentru tirani seamănă foarte tare cu ceea ce am avut în Ceaușescu. Descrierea lui pentru tiranie, însă, e un pic diferită, probabil o limitare a particularităților sociale din Grecia antică; nu o să comentez foarte mult, însă e clar că nu putem identifica în România de azi o tiranie - lipsește tiranul care chiar să aibă puterea. Da, avem demagogi care și-ar fi dorit așa ceva; Vadim Tudor a fost foarte popular într-o vreme, iar americanii îl au acum pe Donald Trump care e tiranul perfect pentru democrația americană.

De fapt, uitându-ne la istoria curentă putem să observăm că nu există o liniaritate între aceste sisteme. Democrația poate devia în tiranie (SUA) la fel de ușor cum o face oligarhia (Rusia). Timocrația, pe care pe care Platon o identifică cu onoarea, e nereprezentată; iar statul ideal ar trebui să fie condus de, sper să mi se ierte cuvântul ăsta, tehnocrați. Idealul e tehnocrația, statul condus de techne, de experți.

Platon însuși nu este foarte sigur de această ordine; cumva îi pune această concepție complet în spinarea lui Socrate; în momentul în care scrie mai asumat, ceva mai târziu, în Legile, când încearcă să construiască constituția ideală a unui stat face un amestec între monarhie și democrație, recunoscând meritele ambelor sisteme și avantajele pe care le-ar avea dacă le-ar aduce împreună.

Și noi?

Dacă ne uităm superficial ne dăm seama că nu putem fi timocrație, și în niciun caz nu suntem tiranie. Motivul nostru de nemulțumire față de sistemul nostru nu trebuie să ne orbească încât să-l numim tiranie pentru că nu este, lipsind tiranul. Ah, că avem oameni care se plâng de tirania medicală? Da, aia e drept, dar poate că nu ar trebui să ne aplecăm urechea la toți care urlă că nu vor să se spele și ne numesc tirania săpunului, Big Soap coming for your smell!

Ne rămân două opțiuni la suprafață. Oligarhia și varianta ei decăzută, democrația. Și pentru a elimina mai tare dubiile, trebuie să înțelegem că democrația pe care Platon o are în minte este o formă extremă de democrație, în care toate funcțiile publice sunt alese de către poporul cu drept de vot. Așa-i că simțiți și voi că descrierea oligarhiei, obsesia după bogăție, este cea care se simte cea mai aproape?

Doar că din punctul meu de vedere lipsesc oligarhii. Și pot înțelege de unde confuzia, pot înțelege că vă uitați în jurul vostru și vedeți o sumedenie de oameni bogați, ahtiați de averi până în punctul în care uită de sine, ce să mai zicem de cei din jurul lor. Dar lipsa lor de asumare, lipsa lor de coeziune, faptul că oricine își poate cumpăra un loc la masa bogaților, că nu există o masă a bogaților îmi spune că oligarhia românească nu e încă cristalizată.

Dar nici democrație nu suntem, și felul în care o expune Platon (sau, pardon, Socrate), nici nu ne dorim. Cum ne-am putea dori o lume în care indivul e condus de nevoia atavică de a spune orice și toți oamenii vor fi tratați egal? Încă un pic de context, Platon, un mic nobil atenian, nu e foarte încântat că proștii preiau cetatea și îl condamnă la moarte pe Socrate. Nu o să luăm tot corpusul platonian acum la discutat și răsdiscutat, este ceea ce fac filosofii de mai bine de 2000 de ani, dar ca idee, înțeleg foarte bine de ce Platon caricaturizează democrația și ironizează libera exprimare.

Oligotehnodemocrație

Nu o să avem prea curând un răspuns simplu la întrebarea „cine conduce România”, dar măcar putem să încercăm să discernem sistemul politic în care trăim, și recunoaștem câteva aspecte. Primul, tehnocrația. Putem să ne numim așa? Da, dincolo de corupția endemică, în general pretindem (măcar la suprafață) că în funcțiile publice preferăm oameni care știu ce fac. Banca Națională e condusă de un om care are experiență și cunoștințe economice (deși uneori pare că spune prostii la greu, cel mai des e greu să-l contrazici). Ici-colo mai apare câte-un expert, iar când vreo fâță al cărui singur merit a fost să treacă prin școala de partid ajunge într-o funcție importantă, bășica democratică se cam umflă în noi. Îi zicem democrație, dar de fapt vrem să-i spunem tehnocrație - oameni care știu ce fac în pozițiile pe care le dorim.

Și sigur, chiar Platon zice că ăsta e idealul, o tehnocrație solidă mulată pe un picior elegant, monarhic. Așa că e normal să ne dorim o tehnocrație, și într-o oarecare măsură ea există, iar integrarea noastră în Uniunea Europeană ne obligă, în mod indirect, să ne sporim numărul de experți reali în pofida nepotismului politic, mai degrabă caracteristic unei oligarhii.

Dar mare parte din oamenii care ajung acolo ni-i alegem - un procedeu democratic, nu meritocratic. Ăsta e felul în care au ajuns oameni ca <adaugă numele favorit de Pokemon> la conducere. Suntem, așadar, o tentativă tehnocrație pusă pe niște baze democratice.

În același timp recunoaștem atât de mult din oligarhie, din separarea între bogați și săraci, în sărăcirea automată a păturilor sociale, încât nu putem să negăm prezența unei oligarhii care corupe tehnocrația pe care ne-o dorim. Așadar, suntem o combinație de cele trei, care sunt în continuu conflict, cu tiranii urlând pe la uși că nu suntem suficient de români, sau nu avem suficient de multă bască.

Suntem, așadar, un amestec de de-toate, mai puțin timocrație, că nu prea ne plac dictaturile militare permanente. Ultimii care au încercat ceva de genul ăsta prin Europa au fost grecii, în anii ‘70, și s-a terminat urât. Așadar, sistemul politic ne place exact cum ne place șaorma.

Cu de toate.

(va urma)