#nda03 - În căutarea sistemului politic (III)
Data trecută rămăsesem că trăim într-o oligotehnodemocrație în care se luptă, pe baza unei democrații aproximative, idealul de tehnocrație și realitatea unei oligarhii. Sunt multe lucruri care ne deviază de la o democrație - de exemplu nu se votează asupra fiecărei funcții din stat, o idee esențială a democrației „originale”. Ceea ce cunoaștem noi ca democrație este cea numită reprezentativă și liberală, pune accent pe separarea puterilor în stat, un sistem judiciar independent și un sistem de verificare și echilibrare între diversele ramuri ale sistemului de guvernare, nu neapărat pe necesitatea fiecărui cetățean de a intra în detaliul fiecărui aspect al guvernării.
În plus, un aparat de guvernare modern are mai multă complexitate decât un aparat de guvernare în epoca antică. Chiar dacă sistemele antice sunt și ele rafinate și complexe, nu se compară cu complexitatea vieții moderne. Dar asta nu înseamnă că nu merită un pic redusă problema la cine deține puterea, dacă o dețin cetățenii și sunt corect reprezentați de stat, dacă o dețin o elită îngustă, oligarhii, cu alte cuvinte, sau un singur om. Și până acum am reușit să eliminăm ultima variantă, și să recunoaștem faptul că pendulăm între prima și a doua variantă.
Și chiar dacă încrederea în democrația liberală ne-a fost profund scuturată de ultimele zile, arătându-ne cât de corupt poate fi un sistem, singurele alternative sunt să ne predăm unei oligarhii (vezi Rusia sau SUA) sau să ne predăm în fața unui singur om (vezi tot Rusia, dar și SUA cu Trump). În ciuda temerilor lui Platon suspectez că oligarhia e mai susceptibilă la predarea în fața unui singur om, dar poate să devină irelevantă problema, pentru că un singur om nu poate conduce un oraș de 250.000 de oameni, d-apăi o țară de 18 milioane. Logica cu „cel mai tare în kung-fu ajunge în vârful ierarhiei” nu prea funcționează, decât dacă liderul respectiv este cu adevărat foarte tare în kung-fu (mai tare chiar și decât un glonte răzleț).
Problema esențială pe care o avem în absența unei tiranii, așadar, este pendularea puterii între oligarhie și tehnocrație. Și uitându-ne la ce se întâmplă în jurul nostru, e clar că oligarhia câștigă dintr-un motiv foarte simplu: oligarhii, crescuți prin eforturile noastre dar și din lipsa noastră de efort, concentrează suficient de multe resurse cât să-și cumpere ieșirea din situații dificile, și să-i cumpere pe cei care li se opun (sau să le cumpere inamici suficient de redutabili).
Mai este o variantă despre care n-am vorbit, dar asta pentru că e un pic învechită. Neapărând pe lista lui Platon, nefiind o metodă de guvernare, ci din contră, anarhia trebuie și ea luată în considerare, neuitată din melanjul ăsta oligotehnodemocratic.
Anarhia, „fără arhoni” sau „fără conducători”, este un sistem ideal în care fiecare om răspunde pentru sine. Mi se pare ciudat că în România se vorbește mult prea puțin despre anarhie, și că anarhia are un renume atât de neplăcut, de vreme ce pentru foarte mulți viziunea despre idealul democratic nu e deloc departe de idealul anarhic. În care fiecare om răspunde pentru consecințele actelor sale, în care fiecare om este responsabil pentru privilegiile sale.
La nivel teoretic, anarhia nu este un sistem viabil de conducere, dar este sistemul care produce cea mai mare libertate individuală, pentru că în anarhie individul este liber să acționeze în orice fel dorește, chiar dacă va trebui să accepte consecințele tuturor acțiunilor sale. Peste tot pe unde am auzit vorbindu-se pozitiv despre anarhie lucrurile se opreau aici - pentru că următorul pas, anume că individul trebuie să accepte consecințele tuturor acțiunilor celor din jurul lui, și că are dreptul (sau chiar obligația) să lupte contra lor, este mai puțin discutat. Este momentul în care idealul anarhic dispare fiind înlocuit aproape instantaneu cu nuclee tiranice care devin parte dintr-o mare oligarhie.
Anarhia e prost înțeleasă ca sinonim pentru dezorganizare, sau haos, dar nu asta este. Pentru a fi funcțională, oamenii care trăiesc fără conducător trebuie nu doar să-și apere propriile drepturi, dar să le și respecte pe cele ale altora - cu alte cuvinte, anarhia cere niște indivizi „luminați” din punct de vedere politic. Aspectele pozitive ale anarhiei sunt integrate din multe puncte de vedere în democrația liberală, care protejează cele mai multe drepturi ale indivizilor (dreptul la integritatea fizică și psihică, de exemplu) fără a fi nevoie ca individul să își apere dreptul respectiv cu arma în mână dacă e cazul (acțiune natural necesară într-o anarhie).
Și-mi dau seama că asta a fost România anilor ‘90 - o anarhie în destrămare, pentru că indivizii nu-și permit întreținerea acestui sistem. Îmi amintesc de spiritul anarhic al anilor ‘90 (într-un stil foarte Assassin’s Creed, nimic nu era adevărat, și totul era permis), și îmi dau seama că haosul lui 1990 a rămas cu noi, în noi. Pentru foarte mulți oameni, înțelegerea democrației este de fapt o viziune haotică a drepturilor individului. Anarhia nu e neapărat un lucru rău, însă anarhia e viabilă doar atâta timp cât individul e capabil să lupte contra celor care îi amenință drepturile individuale. Practic, anarhia cere nu doar ca un singur om să fie „cel mai tare în kung-fu”, ci ca „toată lumea să fie cei mai tari în kung-fu”, pentru a-și putea asigura drepturile individuale.
Individul anarhic real, din păcate, suferă de miopie politică. Anarhicul e despre sine, despre persoana I-a singular - și tocmai faptul că niciun om nu e o insulă desființează anarhia ca sistem funcțional, alunecând natural înspre oligarhie. Ce mi se pare fascinant este însă că, uitându-mă la societatea română de azi, îmi dau seama că după momentul de anarhie din 89-90 trăim încă cu miopia politică a momentului respectiv. Viziunea noastră politică nu merge mai departe de sine, de individ, și e incapabilă să gândească lucrurile la scară. Această miopie politică e, cred eu, principala vinovată pentru eșecul oamenilor chiar bine intenționați. Bănuiesc că această miopie politică e inerentă unor oameni care au ieșit dintr-o tiranie la fel de cruntă precum cea a lui Ceaușescu, ba chiar educată și impusă de regimul dictatorial. Poate nu anarhia e de vină că noi suntem miopi politici, ci noi nu am fost capabili să menținem anarhia datorită miopiei politice inculcate de regimul pseudo-comunist.
Prin prisma miopiei politice trebuie să înțelegem și la mișcarea românilor contra românilor numită Alianța pentru Ura între Români (ah, atât de potrivit acest nume, mă întreb cum a trecut de autoritatea electorală). Mișcarea asta a pornit prin marșarea pe drepturile individuale, inventând câteva în proces, și ignorând responsabilitățile indivizilor față de societate. Desigur, AUR nu dorește instaurarea unei anarhii, ci realinierea oligarhiei pentru a include câțiva șmecheri care au reușit să agite spiritul anarhic într-un procent crescând de români. Oamenii care n-au idee despre ce vorbesc vor spune că asta e democrația, că probabil AUR sunt cel mai democratic partid din România (evident că nu sunt, ba din contră). Dar nu putem să vorbim despre rătăciri mult prea mult, că plictisim lumea, și oricum, într-un an o să vedem cam care e realitatea democratică a lui AUR.
Discutând un pic despre ce am scris tura trecută, a fost emisă și ideea că România este un stat neofeudal, dar care nu se mai delimitează pe coordonate geografice. Cred că e o explicație mai bună decât ideea de oligarhie neasumată pe care încerc să o sintetizez eu: și câtă vreme coordonatele pe care se delimitează feudele statului neofeudal nu sunt carteziene, se explică de ce oligarhii (sau feudalii) nu sunt atât de vizibili în deplinătatea lor. Legile sunt făcute pentru a proteja aceste feude, la fel și sistemul de justiție, iar poliția protejează drepturile acestor feudali cu prioritate.
Suntem unici din punctul acesta de vedere? Nu, dar suntem, de bună seamă, mult mai adânciți în acest sistem neofeudal pentru a ne scoate singuri. De ce totuși acești feudali nu au pus mâna cu totul pe România? De ce există viață în afara feudalismului acesta, cu alte cuvinte, de ce nu ies în față? Singurul lucru care oprește feudalismul românesc este mult hulita Uniune Europeană, care este la rândul ei un ideal tehnocratic, care funcționează fix pentru că neofeudalii au o autoritate care lucrează în spațiul ideal, tehnocratic, pentru binele cetățeanului mediu din Uniune.
Acum să ne înțelegem. Uniunea e ea însăși coruptibilă - și există eforturi constante de corupere a acestui organism din care facem și noi parte. Din păcate, miopia noastră din punct de vedere politic, care ne păstrează viziunea la nivel anarhic fără a avea privilegiile anarhiei, ne face incapabili să vedem politica la nivel european și global. Noi încă jucăm în divizia D, faza pe cartier, nu am ieșit de-acolo și nici nu dăm semne că am dori să ieșim. Dacă nu ar fi UE neofeudalismul ne-ar fi sufocat deja pe toți, căzând probabil într-o nouă tiranie sau o oligarhie mai clar definită.
Așa că să ajungem în sfârșit la o concluzie în legătură sistemul în care trăim. România este un stat neofeudal construit pe structuri democratice firave. Singurul garant pentru drepturile individului în România este Uniunea Europeană, în niciun caz sistemul neofeudal care luptă să ne sufoce aceste drepturi.
Este cumva destul de departe de intuiția pe care o aveam când am pornit în această explorare personală. Știam că mimăm democrația de dragul Uniunii Europene (realitățile economice ne obligă). De la nivelul meu, de individ care nu își dorește un loc în oligarhie, care își dorește doar supraviețuirea cu drepturile intacte și o șansă la demnitate umană, Uniunea Europeană e singurul aliat. Și mi se pare ciudat cum fix oamenii care sunt la fel de sufocați ca mine încep să se plângă de fix singurul sistem care le garantează, până la urmă, și dreptul de a se plânge.
Sunt multe lucruri pe care nu le înțeleg, dar din păcate nu e o deficiență personală. Nici chiar oligarhii nu-și înțeleg propria oligarhie - mișcările lor sunt prea haotice pentru a fi mișcările unora care înțeleg în ce lume trăiesc. Însă îmi dau seama că idealurile mele politice și sociale sunt mult prea diferite de înțelegerea largii majorități a celor din jurul meu. Și e greu, și e obositor. Probabil așa arată trezirea din miopia politică. Acomodarea la lumină e dificilă când ieși din peșteră.
Există un singur aspect pozitiv cu care vreau să închei. Chiar dacă sistemul neofeudal pare atoatecuprinzător, încă nu ne-a sufocat cu totul. Există speranță, și punând feudele să se lupte între ele chiar putem să ajungem să le subminăm puterea, în avantajul nostru. Să ne câștigăm mai multe drepturi pe bune, și să mai scădem din puterea oligarhilor. Orice schimbare începe, ca de obicei, de la persoana I-a singular. Dar cred că se poate. Dacă punem accent pe competențe, dacă reclamăm incompetențele, dacă refuzăm să lucrăm cu oamenii care încalcă regulile, în timp, balanța se va reechilibra. Într-o vreme îndemnam la răbdare, dar nu mai fac asta - pentru că răbdarea doar lasă loc corupției să se răspândească. Și voi, cei care mă citiți, nu doar că vreți și meritați, dar și puteți mai mult.