#nda04 - Trăim în societate

De când am început seria #nda mi-am dat seama de ce nu e bine să stai prea mult să reflecți asupra naturii reale a stării de fapt, a ce se întâmplă în jurul tău. E deprimant. Prea mult scărmănat în buric poate provoca dureri serioase, și nu mai e o chestiune productivă. De-asta e bine să o punem aici, să o lăsăm scrisă, și să mergem mai departe. Rămânem cu ideea, nu e bine să îți pui întrebări, ori eu fix întrebări mi-am pus și fix răspunsuri mi-am primit. Și dacă postarea asta e puternic haotică și aruncă niște termeni care pare că n-au logică, asta e pentru că am reformulat ideile din NDA-ul ăsta atât de mult încât au devenit o amestecătură incoerentă. Motivul pentru care o scriu așa, însă, e că trebuie să închei anul, și să încep un nou an nemaigândindu-mă la treaba asta.

Feudalism fără feudali

Când am pus prima oară postările astea singurul răspuns mai coerent, deși un pic enigmatic, a fost că România recentă trăiește într-o organizare feudală, și reclamam atunci absența feudalilor. Pentru că asta mi se pare cea mai mare problemă - vreau să știu cine sunt cei responsabili pe fiecare feudă în parte, să știu unde anume să-mi mut atenția și, de ce nu, să profit de protecția lor.

Dar există un motiv pentru care feudalii ăștia sunt lipsă. Oamenii care ar trebui să vină în față, să-și asume responsabilitatea, să ia cârma și să ne conducă mai departe nu vor s-o facă. Vor avantajele, nu vor responsabilitatea; și pentru că nu avem o clasă politică încă coerent definită, nici măcar nu vor să-și cumpere oamenii care să le lucreze în avantaj. Cred că în egală măsură această situație haotică e stânjenitoare și pentru stăpâni și pentru șerbi. Stăpânul feudal e cumva uimit că nu primește respectul și devoțiunea plebei pe care știe că le merită, șerbul este năucit de situație și nu e capabil să raționeze fără un ghid care să-i spună cum să gândească. E o situație foarte ciudată, vă zic drept; cei care ar trebui să conducă nu conduc, cei care ar trebui să urmeze habar nu au pe cine s-o facă.

Cred că treaba asta e o urmare a propagandei agresive pe care elita americană a făcut-o unui sistem care lor le-a convenit, cel către care visăm să evoluăm. Problema propagandei o să revină în câteva postări pe care o să le pun un pic mai încolo, dar trebuie să zicem câteva cuvinte pe scurt despre asta, pentru că creierele noastre politice și sociale se hrănesc cu propagandă, și trebuie să înțelegem ce ne dorim.

Să luăm două sisteme diferite. Primul, să-i zicem comunism, dorește să îmbunătățească societatea prin sacrificiul omului pentru binele public, pentru binele comun. Al doilea, să-i zicem capitalism, dorește să îmbunătățească societatea prin acordarea de libertate (absolută) individului. La nivel declarativ. Pentru că în realitate, cele două sisteme sunt doar două forme diferite pentru aceeași organizare: cei mulți să slujească celor puțini; în cazul comunismului, să îi slujească pe cei care au fost apropiații „revoluției” și urmașii lor, iar în capitalism să le slujească celor care provin dintr-o elită financiară, socială și politică ce are un istoric de câteva sute, sau poate mii de ani în urmă. Este cea mai grosieră simplificare pe care o s-o fac vreodată, dar până la urmă esența conflictului dintre est și vest este cine profită de pe urma muncii întregii societăți și răspunsul e, indiferent de organizarea politică, „oligarhia” - o elită relativ bine determinată capabilă să facă planuri pe termen lung.

De fapt, e neclar dacă comunismul e capabil să facă planuri pe termen lung, pentru că abia are 100 de ani de existență, timp în care a fost bătut de câteva ori de hidra sistemului deja existent în Vest, acela de supunere a indivizilor nu prin violență directă, ci prin subterfugii financiare, prin scări valorice și ierarhii de responsabilitate în cadrul organizațiilor care produc spre binele unui număr din ce în ce mai mic de oameni.

Spectrul comunismului sau promisiunea comunismului nu a reușit să rezolve foarte mult din problema asta, dar a reușit să captureze imaginația colectivă a supușilor că există o lume mai bună. Marxismul a cucerit prin promisiunea redirectării capitalului către cei care ar fi trebuit să fie beneficiarii reali ai muncii: cei care îl produc. Marxismul e o ideologie nebuloasă pentru că aruncă cu foarte multe bune intenții, dar idealismul față în față cu realitatea trebuie să răspundă la întrebări de genul: „cine conduce revoluția dacă vrem să nu mai avem ierarhii?”

Pentru că până la urmă problema sunt ierarhiile, și poate asta e treaba cea mai importantă pe care vreau s-o discut. Teoretic, ierarhiile duc către oligarhia restrânsă, adevărata conducătoare, dar ierarhiile în care ne încadrăm noi duc către nicăieri.

Ca de obicei, prin decembrie apar sondajele legate de „cum se trăia pe comunism” și lumea simțea că se trăia mai bine. Toată lumea a început să comenteze legat de aspectele economice sau sociale, uitând motivul pentru care lumea considera că trăia mai bine sub comunism. Nu, nu e nostalgia, ci rigoarea definirii ierarhiei naturale care aducea liniște plebului. Ierarhia era destul de simplă - aveai activistul de partid, iar partidul era organizat pe relativ puține niveluri până la vârf. Da, ierarhia era disfuncțională, dar era clară, individul putea să știe exact din ce direcție vine bâta care să-l lovească peste cap. Acum intră într-un hipermarket, și se uită la prețurile care teoretic sunt pentru buzunarul lui și-și dă seama că bâtele vin din toate direcțiile. Și că…

Nu există scăpare

Poate asta e treaba cea mai tragică din toată povestea asta. Rebus oeconomicis vincit omnia, sau ceva de genul. Hai să-i dăm cuvântul lui Pacha Man care acum 20 de ani avea aceleași probleme ca mine.

Sincer, v-am dat această mică pauză doar pentru că aveam nevoie de un pic de timp să respir. Pacha e naiv aici, el crede că guvernul este de vină, de parcă guvernul ar avea o viață mai lungă decât mandatul unui ministru sau altuia. Dar cumva, Pacha simțea nevoia să dea vina pe cineva; guvernul e la-ndemână, dar revolta îndreptată spre guvern e inutilă. Nu acolo sunt responsabilii - ați văzut voi pe cineva care să-și asume responsabilitatea pentru orice, în guvern sau în afara lui? Nu? Începeți să aveți o apreciere superioară pentru Băsescu în momentul în care a venit alături de Boc să anunțe că-și asumă responsabilitatea pe care nu i-a cerut nimeni să și-o asume? Nu? Păi vedeți că și voi sunteți la fel de greu de mulțumit ca mine?

Ce se întâmplă de fapt e că în lipsa unei ierarhii clare se întâmplă exact ce spuneam mai sus; că omul se uită și acum este atacat din toate părțile. Ce se întâmplă când toată lumea te atacă într-un fel în care nu poți să-i ataci la loc? Evident, ataci pe altul mai slab, încărcându-te cu resurse suficiente încât atacurile celorlalți să nu îți mai pătrundă prin armură. Faci mai mulți bani de pe urma altora, suficient cât să-ți cumperi o oarecare liniște. Și pe măsură ce reușești să acumulezi din ce în ce mai multe resurse te ridici deasupra tuturor, te uiți de deasupra la cafturile la care nu mai trebuie să participi că nici măcar nu mai intri în hipermarket să vezi ce prețuri sunt, că ai bucătar personal, și-ți dai seama că singurul lucru de care n-ai nevoie e să suferi de pe urma asumării responsabilității. Îți dai seama că oamenii care se luptă între ei să facă o ierarhie sub tine, pentru a încerca să tragă cât de multe resurse pot de pe urma ta, este o organizare benefică. Că în cele din urmă, și tu vei continua să te bați, amical, cu alții de la nivelul tău, pentru a-ți aminti că ești în viață, sau ceva de genul.

Când singurul motiv pentru care trăiești e ca să trăiești mai mult pentru a trăi mai mult, îți dai seama că nu ai de ce să-ți asumi responsabilitatea. Plutești deasupra tuturor, de ce ai avea nevoie de recunoașterea lor? Nu e mai simplu să-ți faci o vilă departe de lume, să-ți angajezi oameni ca gărzi de corp, să îi ții pe proști departe? Nu e mai simplu să dai bani să-ți facă artiștii care cred în idealisme deșănțate, ca marxismele, să-ți producă un puhoi de filme care să-ți preaslăvească superioritatea morală a traiului bun de pe urma oamenilor care sunt cu câteva niveluri sub tine?

Asta e ce a înțeles capitalismul american. Că trebuie să dai hrană spirituală plebei, să-i menții motivația aprinsă. Să o faci să lucreze, să inventeze, să inoveze în cele din urmă pentru binele tău, al celui care s-a ridicat deasupra foamei și deasupra luptei pentru supraviețuire. De-aici atâția bani băgați în propagandă - în filme, în jocuri, în industrii precum self-help-ul, în tot felul de distracții care să te oprească din a-ți pune întrebarea enervantă a copilului de 5 ani. De ce?

Psihoistorie

Asimov dorea în Fundația să rescrie istoria căderii imperiului roman „doar că SF”. Avea nevoie de un artificiu interesant pentru a face ideea palatabilă; un intelectual, Asimov nu putea doar să scrie despre războaie spațiale care se derulează fără noimă, așa că a folosit ideea de psihoistorie - o idee marxistă, până la urmă, că istoria e predictibilă. Nu spun că există o psihoistorie, sau că o astfel de psihoistorie ar putea exista într-un viitor oarecare; cred că una din tezele importante ale lui Asimov e că o psihoistorie poate avea loc doar în punctul în care inovația socială și tehnologică e predictibilă - că în momentul în care ai elemente impredictibile lucrurile o pot lua razna foarte rapid. Este imposibil, așadar, să prezici ce s-ar putea întâmpla în următorii cinci ani așa cum cuiva din anii 1970 îi era imposibil să prevadă revoluția tehnologică din anii ‘90. A se observa că nu zic nimic despre o revoluție tehnologică în anii ‘20, pentru că ea nu există - În anii ‘20 punem în aplicare idei din anii ‘50 și ‘70 cu tehnologia anilor ‘90 puternic rafinată.

Sistemul economic curent se bazează pe expansiune constantă și atâta timp cât nu există loc în care să se mai expandeze, sistemul devine autofag. Dacă în secolul XX sistemul avea ca dușman structura alternativă etichetată impropriu comunism, marea criză a secolului nostru va fi autofagia capitalistă; nu mai există loc înspre care să se-ntoarcă decât spre sine. De-asta în ultimii ‘20 de ani vedem o constantă scădere a nivelului de trai, o constantă pauperizare a unei pături de mijloc care nu prea reușește să mai facă față lăcomiei celor de deasupra. Da, câțiva s-au ridicat din pătura de mijloc pentru a acumula mai multă bogăție, dar sunt foarte puțini, și sunt lăsați acolo pentru a da o speranță deșartă celor din pătura de mijloc în timp ce i se taie din ce în ce mai mult din privilegii.

În mod normal, când o să avem doar două pături sociale, când nu o să mai poată exista un traseu de creștere de la sărăcie la bogăție, când lucrurile nu o să mai fie accesibile, lucrurile o să se prăbușească. Foarte des, oamenii grăbesc lucrurile și prăbușirea va fi violentă - acum zece ani mi s-ar fi părut imposibil să aud ideea de „Eat the rich” folosită în spațiul public la modul serios. Orice idee care îi face pe Aerosmith să fie vizionari ar trebui să ne treacă niște fiori reci pe șira spinării, nu?

Dacă e ceva ce ne-ar putea spune o psihoistorie e că urmează o revoluție, și o să fie ceva brutal. Vedem tensiunile cum se acumulează, și, pentru că așa cum am mai spus, nimeni nu își asumă responsabilitatea conducerii, nu știe nimeni cum va exploda societatea. Va fi un jihad butlerian? Va fi o revoluție sângeroasă? Va fi o criză economică în care bula cu AI-ul să bage în sfârșit falimentul în sistemul Venture Capitalismului care în sfârșit va imploda? Habar n-am, n-am pretenții de analist social, economic, doar de simplu om care șade, își pune întrebări și încearcă să explice ce observă.

Dar cu o singură idee vă las: știm cu mare precizie care sunt „the good old times”. Ca niciodată în istorie avem un an cât se poate de precis, 2019, și chiar dacă 2019 nu a fost un an individual foarte bun, va fi folosit pentru câteva decenii ca referință pentru „the good old times”. Într-un fel pandemia a fost marele nostru noroc pentru că separă apele în două. Putem să punem în cârca lui 2019 toate idealurile nobile ale societății, să scurmăm în anul ăla la infinit, așa cum ne vom uita la 2020 ca să vedem germenii pentru toate nenorocirile prezentului și viitorului.

Notițe despre azi

În momentul în care începi să reflectezi asupra relațiilor fundamentale dintre oameni, pornești de la presupunerea că lucrurile ar putea să fie mult mai bune într-un mod foarte simplu; nu contează care e acel mod, important e că ceva în mintea ta simplifică lucrurile până la un punct unde te întrebi: „dar de ce nu putem noi să ne-nțelegem?”. E momentul ăla de „Imagine”, doar că nu ai în cap viziunea distopică a lui LennOno, nici cea a lui Lenin, ci orice idee personală. Nu știu, poate ești fanatic de-al creștinismului și crezi că ai înțeles că dacă toată lumea s-ar pune în genunchi în fața oamenilor ca tine care l-au descoperit pe Dumnezeu și cred că înțeleg cum se citește Biblia. Sau poate ești ateu, crezi că Dawkins e țâță de mâță și restul ie proști. Sau poate ești dacopat și crezi că adevărul e în tunelul dacic ce pornește din piramida de sub Bucegi.

Problema însă începe în momentul în care pornești un demers intelectual sincer, autocritic. Nicio idee simplă nu stă în picioare la o analiză chiar superficială; cei care cred că au o idee simplă care explică trecutul, prezentul și viitorul se mint cu lipsă totală de grație și autoanaliză. Da, sigur, poți să adopți un crez personal, dar mulți sunt incapabili să trăiască în virtutea acelui crez personal pentru că individul e într-o continuă schimbare, și crezul personal e o treabă fluidă.

De fapt, dacă este ceva ce pot spune cu siguranță e că nimic nu e sigur și totul e în flux. Că, așa cum zicea Alan Moore: „The truth is far more frightening: nobody is in control. The world is rudderless”.

Aș vrea să citesc un pic mai mult în ce zice Moore acolo, și anume că îmi dau seama că de fapt cam nimeni nu e în controlul nimănui, nici măcar în controlul sinelui. Cei care își imaginează că exercită control se amăgesc; cel care crede că controlează soarele o face până în momentul în care soarele apune. Și ca să mențină minciuna în viață, își spune că el i-a comandat să intre în pământ, să iasă pe partea cealaltă. Dar suntem la fel de neputincioși ca în privința soarelui.

Dar poate mai important decât atât e să strângem notițe despre azi. Să le zicem oamenilor din viitor despre cum suntem și cum trăim, cum facem lucrurile și cum poate că am putea să le îmbunătățim marginal. E clar că nu deținem controlul. E clar că nu putem face lucrurile decât marginal mai bine. Dacă putem și-atât.

Și ca să punem punct unei postări-rezumat care să conțină aproape toată depresia mea din anul ăsta, să repetăm că până la urmă binele nu o să ni-l facă nimeni din jurul nostru, doar noi. Așa că…