#nda07 - Opinia diferită

Să zicem că multă vreme ai fost prins într-un cerc de oameni și opinii de o anumită factură. Nu contează factura - ar putea să fie un grup neonazist, sau un grup ecologist, un grup foarte religios, un grup naționalist. Fără să vrem ne găsim foarte des în astfel de grupuri - putem fi în mai multe, de exemplu putem fi în același timp foarte ecologiști și naționaliști, putem fi în grupuri puternic opuse până în momentul în care ideologiile intră în conflict. La orice punct în viața noastră suntem în grupuri care dețin opinii extreme. Nu trebuie să țină de politică, de aspecte sociale - uneori pur și simplu credem că Rust este un limbaj de programare oribil sau Dark Souls e o serie de jocuri tâmpită care încurajează elitismul anti-jucător. În orice caz, asta e poziția de plecare. Vreau să vorbesc despre un moment anume, cel în care ne angajăm într-o dihotomie (separare a unui întreg în părți care nu se suprapun) și navigăm dintr-o parte în cealaltă a dihotomiei.

Am văzut de multe ori situația asta derulându-se sub ochii mei. De exemplu o persoană foarte religioasă, din exces de zel s-a apucat să citească biblia și a devenit atee. Un fost fan al legionarilor a trecut în tabăra progresistă după ce a avut un moment de iluminare în care a văzut lucrurile într-o altă lumină. Un om imoral a devenit călugăr și și-a dat către biserică toată averea construită prin șantaj sexual și trafic de persoane. Un patriot admirator al comunismului descoperă informația reală legată de comunism și devine un neoconservator ultra-libertarian. Un apărător al libertății de exprimare devine un fan Putin și adoptă tot felul de credințe iliberale. Fumători care se lasă de fumat și devin extremi în atitudinea lor anti-fumat. Exemplele ar putea toate să ocupe mii de pagini. Poate fiecare din noi a avut o astfel schimbare. Uneori, trecerea se datorează unei traume, alteori, trecerea se datorează unei iluminări, sau pur și simplu o persoană pune un subiect „la păstrare” și când îl revizitează își dă seama de toate greșelile de gândire pe care le făcea anterior.

Lucrul care mă deranjează cel mai tare la oamenii care descoperă opinia diferită e felul total în care i se dedică, și abandonul complet al vechilor credințe. Uneori, abandonul e justificat. Unele credințe sunt otrăvitoare și fac rău în mod activ, chiar sub poleiala intențiilor bune. Cel mai des, însă, descoperirea opiniei diferite ar trebui să conducă oamenii înspre descoperirea idealului. Al echilibrului. Ori echilibrul se face nu prin mutarea tuturor greutăților dintr-o parte într-alta a talerului balanței, ci prin mutarea greutăților până la găsirea punctului de echilibru.

Foarte des, însă, nou-veniții devin extrem de zeloși și mută toate greutățile dintr-o parte în cealaltă a balanței. Schimbă un dezechilibru cu altul; la unele lucruri care sunt binare lucrurile pot fi în regulă așa, mai ales dacă vorbim despre comportamente care dăunează în mod activ: fumat, prozelitism politic sau religios. Dar cel mai des dezechilibrul ăsta devine mult mai mare, și simplul fapt că omul a fost de cealaltă parte a baricadei îi dă putere mai mare de a greși în direcția complet opusă. Noii veniți folosesc aceste credențiale pentru a adânci dihotomia între tabere; și ăsta e motivul pentru care ar trebui cel mai des temperați.

Și o să dau niște exemple concrete. Mi-am amintit recent de Jordan Peterson, cruciatul neoconservatorismului care la început își recomanda discursul ca fiind moderat „pentru că el vine de la o bază de stânga”. Multă vreme l-am crezut, mai ales că Peterson are un discurs alunecos și e foarte greu să prinzi momentul în care te pune în vecinătate cu idei fasciste. Dar tocmai acea recomandare inițială „că el vine din stânga spectrului politic” face seducția extremei drepte mult mai puternică.

Un alt exemplu este legat de felul în care am perceput eu de-a lungul timpului istoria României. Zona din care provin eu e una pur patriotică, naționalistă: îți iubești patria necondiționat și de-acolo nu discutăm. Genul ăsta de atitudine mi s-a părut întotdeauna corectă - e normal să îți iubești patria, să iubești comunitatea din care faci parte și să faci lucruri pentru binele ei. Și la modul superficial lucrul ăsta nu are cum să facă rău, nu? Propaganda comunistă mi-a întărit genul ăsta de idei: noi nu numai că avem o țară ce merită iubită ci și suntem moral superior altora, pentru că niciodată nu am atacat pe alții, noi, românii, doar ne-am apărat. A fost ciudat să aflu că Vidin, Grivița, sau Plevna nu sunt pe teritoriul României (că noi parcă doar ne-am apărat, nu?), dar am ignorat contactul cu rațiunea și am mers mai departe cu discursul patriotic. Natural, dacii erau miezul, romanii erau invadatorii nemiloși. Dacismul m-a pasionat; cuplarea cu supranaturalul (o temă frecvent prezentă în spațiul public în anii ‘90) m-a făcut dacopat (dacă e să ne luăm după antidacopatul Alexe). Însă la un moment dat am intrat în contact, ca mai toată societatea românească, cu discursul anti-eroi-ai-istoriei. Boia e cel mai mare reprezentant al acestui discurs, nu pentru că ar fi un istoric extraordinar, ci pentru că scrisul lui a fost suficient de simplu cât să-l facă popular. Boia s-a apucat să demoleze mituri, să amintească lucruri pe care le știam, dar le ignoram pentru că ne preferam discursul cu eroi. Că Mihai Viteazu era cam nașpa cu românii, că Ștefan cel Mare era curvar, că ceea ce știam despre eroii daci e mit construit local. Și o vreme îndelungată m-am aliniat oamenilor care l-au citit pe Boia și au zis (sau au găsit confirmare că) „bă, țara asta e de căcat”.

Mi-a luat mult să mă trezesc din acea tabără. Între timp, o țară sărăcită de neofeudalii post-comuniști justifica din ce în ce mai tare pesimismul anti-românesc. Și acum românii urăsc România și trăiesc foarte des într-o relație puternic scindată cu țara din care provin. Acum, cred eu, am găsit o poziție mai echilibrată. Ca orice altă națiune, suntem o națiune cu bune și rele, cu crime și cu lucruri pozitive în trecutul sau prezentul nostru. Echilibrul nu e perfect - când ai două greutăți de două kilograme și una de un kilogram găsitul punctului de echilibru e imposibil; dar cred că sunt mai echilibrat după ce mi-am dat seama că există o cale de mijloc.

De ce scriu asta? Social media, cred, a amplificat un fenomen pe care oricum îl vedeam dinainte: oamenii vor să fie polarizați. Oamenii vor să urască România sau vor foarte tare să iubească România. În numele patriotismului, românii sunt dispuși să facă rău românilor, în numele anti-patriotismului oamenii sunt capabili să adopte orice punct de discurs anti-românesc se aude oriunde. Pentru că unde ai pasiune multă, inevitabil ai și orgolii multe.

Și eu vin acum contra înțelepciunii publice așa cum e ea exercitată și vă zic: în ciuda faptului că polarizarea e mai satisfăcătoare, echilibrul e mai sănătos pentru toți. Știu, polarizarea ne dă palpitații și ne face să ne simțim în viață. Dar echilibrul trebuie să fie matca în care să vrem să ne retragem, nu în extremă.

Nu cred că există o lume ideală în care toți oamenii să fie echilibrați. Prin definiție, cât timp oamenii sunt diferiți (și sunt) nu poți să nu ai oameni cu vederi extreme. Ultimii ani i-au favorizat teribil pe acești oameni, i-au adus în față, au polarizat mulți oameni care s-au depărtat de ceilalți, au făcut tabere separate care nu comunică deloc. Și pare că nu există nimic în afara celor două tabere. Dar cred că sunt oameni și acolo, în centru. Departe de pasiunile extremiste. Oameni care citesc, care ascultă, care au înțelegere și pentru cei care deviază și care reușesc să-și explice punctul de vedere și să convingă fără să-i forțeze pe ceilalți.

Și poate că apelul meu e pentru cei care sunt într-o parte a unei baricade și descoperă că și cei de partea cealalță au merite reale în ceea ce spun. Nu în tot. Oricât de entuziast veți îmbrățișa noua credință, vă rog, nu vă abandonați cu totul de cealaltă parte. Încercați să vedeți dacă nu cumva există rațiune și de partea pe care tocmai o abandonați, și încercați să găsiți cum puteți echilibra lucrurile în așa fel încât lucrurile să meargă mai departe, fără să ne scoatem ochii reciproc până la orbire.