Nesting, impresii

Puteţi să mă şi citaţi: cînd ţi-e mai greu, atunci sar hienele pe tine să te sfîşie.

Şi acum, trecînd peste această introducere dramatică, dar de efect, să vă povestesc, că e mult de povestit:

Deja sunt trei săptămîni de cînd ne-am mutat, imediat se fac patru. Totul costă. Totul. În ţara asta, ca şi în multe altele de pe lumea asta, ca să stai costă enorm.

Nu mai vorbesc de ieşit prin oraş, ieşit din oraş, sau ieşit din (Doamne ferească, cruce cu limba să facem) ţară. Vorbim de ‘stat’. Stat într-o casă. Iar eu am un mare avantaj de partea mea: oameni care să mă sprijine, dezinteresaţi, şi cărora le mulţumesc încă o dată.

Cel mai dificil lucru cînd te muţi într-o casă nouă este să înţelegi cît de multe îţi trebuie. Nu ştiam, şi acum cînd mă plimb prin casă şi realizez că două camere sunt pline şi totuşi aşa de puţin pline, încep să mă întreb serios UNDE şi de ce am avut atîta nevoie? Păi, prin o groază de locuri. Totul costă, şi nici nu îţi dai seama că ai nevoie de chestii gen strecurătoare, sau căni de ceai, sau cuţite, sau foarfecă sau, sau, sau. Ce să mai zic de chestiile tari: pat, dulap, televizor, masă, chestii de care nu scapi prea uşor.

Cel mai greu, probabil, e faptul că în momentul în care ai nevoie, afli de fapt că graba, comoditatea şi urgenţele cresc costul a tot ceea ce faci. Afli, de exemplu, de ce Carrefour e un magazin atît de scump (eu nu credeam pînă cînd nu am început să cumpăr din el chestii) – şi singurul motiv pentru care aş cumpăra chestii de la Carrefour acum ar fi faptul că le am pe toate la un loc şi nu mai e timp să plănuiesc cumpărăturile. Da, sucurile sunt mai ieftine. Da, mezelurile PAR mai ieftine (dar nu sunt). cînd te uiţi însă la nota de plată, lucrurile arată altfel.

Cu ocazia asta am aflat însă multe. Am aflat cam cît suntem de dependenţi, şi cam care este caracterul celor care îţi fac bine. Ajutorul e întotdeauna un ‘da, dar’, iar excepţiile sunt notabile. Eu am fost norocos. Am prieteni care au ştiut să mă ajute fără să pună acel ‘dar’ în faţă, şi am putut evita ‘da, dar’-urile fără probleme.

E greu, totuşi. Nu stau acum să mă plîng prea tare, dar e greu să te muţi, să mergi pe picioarele tale din nou. Dar sunt acolo, din nou cu capul sus, mulţumind celor care m-au ajutat, şi supravieţuind în ciuda celorlalţi.

E uşor acum să înfrunt glumele cu ‘acum s-a terminat’, ‘la groapă cu tine’. Încep să apreciez din nou genul ăsta de umor, deşi nu mai am nevoie de el. Mai rău este cînd vin întrebările serioase gen ‘cînd te-nsori’ (nu întotdeauna spus în glumă), ‘cînd faci copii’ sau cînd sau ce sau de ce. Nu din partea familiei, pentru că de-acolo vin natural, şi nu sunt neaşteptate. Mai rău e cînd vin din partea unor oameni ce ţi-s prieteni sau un fel de, cînd de fapt gluma are sensul ‘eşti terminat, s-a dus’.

Oameni buni şi dragi, nu-s terminat. Doar fac nişte schimbări în bine pentru mine. Ceea ce vă doresc şi vouă.

Bun, acum să trecem la lucruri serioase. Nu ştii ce înseamnă să te muţi pînă cînd nu ai parte de prima inundaţie (asta a fost acum vreo săptămînă). E momentul în care îţi dai seama în panică de faptul că habar nu ai unde se află robineţii de apă, că nu ai întrebat, şi ţi-e imposibil să-i vezi chiar dacă stau în faţa ochilor tăi. Este primul ‘Oh, shit’ mare, căruia îi supravieţuieşti şi îţi spui după aia că o să te pregăteşti pentru următorul dezastru. Care nu ştii de unde o să vină, aşa că o laşi baltă cu pregătirile, şi spui: „loveşte-mă, surprinde-mă”. Deh, viaţa e frumoasă 😛

Preţurile, cum ziceam, sar exponenţial în funcţie de nevoile tale. Tot ce găseşti în momentele de panică în care ai nevoie de detoate este mereu la supra-preţ, mai ales în magazinele cu preţurile cele mai mici 🙂 Apoi, oamenii care livrează chestii. Mereu întîrzie, mereu au probleme pe parcurs, mereu nu pot ajunge la ora prestabilită pentru că cineva dinaintea ta are mai multe probleme decît tine. Iar RDS-ul… ce să zic, pentru instalarea unui cablu de vreo 15 metri ei au nevoie de 30 de zile, drept urmare cam jumătate de metru pe zi. Sun la telefonul lor de reclamaţii, şi aflu că mai sunt două zile pînă la cele 30 de zile din contract, deci să aştept pentru că sigur echipa va veni pînă pe 26. Este 25, să-i vedem pe mototoli dacă vin. Pariul meu e că nu, dar cum nu pot să fac altceva decît să le fac online-mongering, aştept ca să mă pot plînge.

Cam ăsta a fost rezumatul ultimelor zile. Abia acum încep şi eu să mă trezesc, să îmi revin. Oricum, pentru cei care mai au mişto-uri despre cum s-a terminat viaţa mea: „Da, mă, e super-fain să stau cu prietena”.

Sănătate. Sunt în curs de revenire.

PS: Dintre lucrurile bune, motanul pe care îl găzduim încă vreo trei săptămîni: Edi