E nevoie de critică serioasă

O discuție avută în weekend mi-a reamintit o temă pe care mă miră că nu am abordat-o mai serios pe blog. E vorba de nevoia de critică de artă, critică reală. Și e necesară critică și la nivel înalt, și la nivel mai scăzut, accesibil consumatorilor de rând.

Nu avem astăzi nimic de genul ăsta. Critica românească la nivel înalt e incredibil de obosită și încă trăiește în anul de grație 1910 1)cumpărați numai un număr din România Literară sau alte reviste pornografice de gen. Oamenii sunt segregați în găști și cărțile amicilor sunt geniale iar cărțile inamicilor, niște oribilități prăpăstioase. Filmele sunt universal geniale, dacă regizorul întrebat e prieten cu cel al filmului, altfel sunt niște mediocrități. Iar la muzică singurul critic muzical e Iosif Sava, e etern omul dar a dispărut dintre noi.

E nevoie de astfel de critică în România. E nevoie de cineva care să le spună în detaliu scriitorilor, creatorilor de muzică sau de film de ce fac prost ce fac, de ce nu reușesc din punct de vedere artistic să sară mai sus de genunchiul broaștei. Dar arta nu e doar pentru cei care caută experimente rafinate sau excese artistice. Arta ar trebui să fie consumată de marea masă, și de-asta e nevoie de niște oameni obiectivi care să facă critică de artă la un nivel inteligibil, accesibil populației generale.

Și pentru că nu există, noi, ăștia cu Internetul, ar trebui însă să suplinim bățul din fundul național și să oferim critică de artă pe înțelesul cititorilor. Trebuie să vină niște oameni care citesc (și citesc pe bune, nu doar ca să fie văzuți la evenimente, remember #lecturiurbane) și să își dea părerea despre toate cărțile pe care le citesc. Să-și dea părerea pe bune, fără “am primit bani de la editură, deci aia e cea mai bună carte scrisă vreodată”. Niște oameni care să câștige încrederea publicului prin imparțialitatea lor, prin corectitudinea și coloana vertebrală. Niște oameni care dacă își pun cuvântul în spatele unui review, atunci ăla să fie pe bune. Și, preferabil, să nu fie niște habarniști cu pretenții.

La fel, e nevoie de cineva care să fie capabil să recomande filme. Aici am văzut ceva îmbunătățire, cu niște bloggeri care cresc pe nișa asta (Couch, sau Cineamator), dar e prea puțin, încă e prea puțin.

La muzică… tăcere. Nu există. Nu există nimeni care să îți recomande ceva bun de ascultat, cineva care să-ți spună pe limba ta de ce albumul lui Smiley e slăbuț, cel al Elinei Arlin e bunicel, mediocru, dar merge, și ultimul album Scott Bradlee cu Postmodern Jukebox e “must have”.

Eu zic că e o piață pentru așa ceva în România. Se bagă cineva?

tumblr_nm7zotQ0r01urd391o1_1280

NOTES   [ + ]

1. cumpărați numai un număr din România Literară sau alte reviste pornografice de gen

Comments

E nevoie de critică serioasă — 11 Comments

  1. Cam greu de făcut ce propui tu. Și văd cel puțin două motive pentru asta:

    Oamenii au întipărit în minte că critica e ceva negativ, nu o apreciere obiectivă asupra unei opere.
    Din majoritatea recenziilor citite, opiniile critice se rezumă la detalii despre poveste. Dacă nu poți scrie o recenzie fără spoilere înseamnă că n-ai ce căuta la scrisul recenziilor.

    Pe lângă motivele astea două, opiniile exprimate trebuie concentrate într-un articol de dimensiuni rezonabile și scris pe înțelesul tuturor.

    Altfel, de vreo două luni tot cochetez cu ideea deschiderii unui blog dedicat gamerilor, cu opinii referitoare la jocurile anunțate, trailerele prezentate și review-uri pentru ce am mai jucat. Singur sigur nu reușesc să fac nimic, poate două articole pe săptămână cel mult. Dacă ești interesat de un blog de genul ăsta sau știi pe cineva care ar fi, let me know.

    • Motivul principal pe care îl văd eu e lipsa opiniilor (vocilor, dacă vrei) cu autoritate. Dacă ar exista, lucrurile s-ar schimba în bine. 🙂

      Dă-mi de veste pe mail în legătură cu blogul acela. Sună bine de tot. 😀

  2. Pe partea de artă, e mai complicat un pic, pentru că dacă n-ai noţiuni de istoria artei, citeşti degeaba. De aia apar idioţi care zic c-ar fi şi ei în stare să tragă nişte linii ca Mondrian ca să vîndă un tabliu cu 50 mil. dolari, sau care se miră că un Rothko a fost vîndut cu 60, cînd ei n-au citit două rînduri despre Rothko.

    Şi mai e o chestiune: arta contemporană, inclusiv cea românească, merge pe conceptualism, iar pe ăla, iarăşi, dacă n-ai antrenament, nu poţi să-l înţelegi nici măcar dacă citeşti descrierea curatorului – care curator oricum are tendinţa de a înflori. Pune pe cineva să vorbească despre lucrarea asta a lui Anish Kapoor şi vezi ce-nţelege omul de rînd.

    Pe de altă parte, să ştii că România a produs o serie de artişti valoroşi în ultimii douăzeci de ani şi destul de bine primiţi în lume, şi nu mă refer doar la Ghenie, Cantor sau Perjovschi. Doar că, în România, nu există piaţă, de aia arată cum arată scena locală.

    • Piața se mai și creează. Trebuie doar cineva să își dorească și să aibă și resursele pentru a o face.

      Piața de artă în România nu va arăta niciodată ca cea din occident; dar chiar și-așa, lucrurile se pot îmbunătăți.

  3. Nu chiar. Stii, valoarea unui produs cultural are legatura in principal cu vanzarile (stabilite la un cadru de referinta si la un public) si mai putin cu parerea criticii, rating-ul de pe Rotten Tomatoes (care a devenit o mizerie, apropo) si cu alte lucruri de genul asta.

    Dar, asta se intampla in pietele mature, fucntionale. In prima faza, trebuie format si educat un public si da, aici ai nevoie de lideri de opinie ancorati in realitatile artistice ale momentului (nu neaparat de “critici”, cat de “voci”).

    • Criticii ajută formarea opiniilor, și chiar pot scoate la suprafață produse pe care poate că altfel nu le-ar cumpăra lumea. Vezi exemplul meu cu Scott Bradlee, de care nu prea știe lumea, dar pe care dacă cineva influent l-ar recomanda, ar fi lumea mult mai câștigată.

      Punctele de referință sunt necesare. 🙂 Noi nu mai avem, de-asta mâncăm numai rahat în materie de artă.

      (ca și exemplu, sunt jocuri pe care le-am achiziționat după recomandarea lui Yahtzee sau CynicalBrit).

  4. Da, avem nevoie.

    Critica de pe la 1920-1930 de la orele de limba romana vine …

  5. Dorin de fapt critcii formeaza arta 🙂 (cum zicea un critic intr-o piesa radiofonica, evindent nu stiu sa dau numele piesei).

    Practic cum ajunge un artist mare? Daca cineva il promoveaza. exemplu in teatru era: daca tu scrii despre o tipa cu ochi albastrii si criticul tocmai a fost parasit de una cu ochi albastri opera ta risca sa ajunga la gunoi…

  6. Pingback: Critica e moartă - reactii.ro

  7. vb de critica, mi se pare dubios cum ai pus virgulele in paragraful 2, dar nu intru in detalii.

    sa o luam pe rand:
    – critica de arta/literatura: arta si literatura romaneasca nu mai sunt mainstream de mult, asa ca toti care fac critica sunt prea implicati in fenomen si simpatizeaza cu anumite gasti sau prieteni, constient sau nu. plus ca exista si o mare lipsa de valori, daca de exemplu ala cu fata de manelist care facea site-uri de poeti si care lauda poezia lui Ridzi e seful uniunii scriitorilor (sau poetilor) pe Bucuresti
    – critic de film: exista ceva gen Iulia Blaga sau Andrei Gorzo sau eventual a fost Alex Leo Serban, dar nu scriu neaparat pt publicul larg si se concentreaza mai mult pe arta (nu i-am citit suficient de mult sa vad cat de partinitori sunt). Si cand vezi ca bloggeri gen Auras Mihai se baga la asta, iti pui mainile in cap
    – critic de muzica: pe muzica gen Smiley nu se baga nimeni, ca oricum e muzica de unica folosinta si conteaza mai mult imaginea, insa site-uri de critica de nisa cred ca exista, mai ales pe hip-hop (nu prea ascult, dar parca am mai vazut ceva recenzii scrise ok) sau pe hipsterisme (aici sunt in tema ca asta ascult de la noi, adica Eclectic Fm, No. 3, Muzici si Faze, Stereo Beasts, revista Sunete etc.)

    • Nu am auzit de niciunul din cei de-acolo, de la muzică. Da, la film oameni precum Auraș Mihai care nu pricep chestia la care se duc nu sunt utili fenomenului, dar chiar și-așa…

      Literatura română e într-adevăr într-un con de umbră. SF-ul românesc cochetează cu anonimitatea, chiar dacă niște oameni inimoși precum HNUrsu sau Mike Haulică (dar și altii) încearcă să schimbe lucrurile astea. Literatura română însă e un pic impotentă, are probleme în a vinde – și cred că știi asta, că am mai discutat și pe podcast. 🙂

      Cât despre virgule, o să le verific un pic, poate oi repara ceva.