Novelty saturday

Începem cu un clasic. 1962, Quincy Jones – Soul Bossa Nova – muzică ce-i place lui Jazz (motanul meu) . Și de ce să nu recunoaștem, ne place și nouă – e o piesă clasică pe care unii o recunosc de pe soundtrack-ul lui Austin Power, alții de pe discurile de vinil ale bunicilor, bine ascunse pe undeva să nu știe nimeni de ele. Și acum…

Tragic? Da. Quincy Jones produce un album nou cu reinterpretări ale pieselor mai vechi – în consecință: Q: Soul Bossa Nostra.  Artiștii cu care se asociază sunt cei ‘pe val’ acum – așa numitul trend urban: Ludacris, T-Pain, Akon, Q-Tip. În consecință astfel de mutanți care ne fac să ne speriem. Îmi pare rău pentru Q, dar uneori chiar și o legendă poate să eșueze teribil. Îl înțeleg de ce poza din clip e cu un facepalm 🙂

Artist: Quincy Jones, Ludacris, Naturally 7, Rudy Currence
Rating: 4.5/10
Cum se ascultă: Cu năduf – sperînd că pe partea ailaltă a discului există și versiunea originală.

Pixie Lott nu m-a impresionat – dar nu cred că eu sunt cel care să judece muzica din ziua de azi. Un pic de voce, aptitudini de marketing pe o față relativ decentă, numai bună de pus pe reviste. Aici, cu Jason Derulo (mare hit și el) mîțîie despre o după-amiază în care ea și el … Hmmm, how do we put it? Se distrează. 🙂 Așa. E o piesă mai aproape de RNB, cu un pic de accente din acest british pop care ne îneacă în ultima vreme.

Artist: Pixie Lott, Jason Derulo
Rating: 4/10
Cum se ascultă: Ca substitut pentru pierdere de vreme. Eventual într-un aeroport, ideea că pleci cît mai repede posibil din locul în care se cîntă e chiar plăcută.

Vorbind de british pop, Cheryl Cole, ăăăă, Ingrid Michaelson interpretează mai slow piesa Parachute. De ce? Nu mi-e clar. Dar e clar că piesa e mai lentă, e foarte posibil să meargă pe gustul tinerelor urbane. Ce este acest tineret urban, și ce dorește el? Urban a devenit noul nume al muzicii pop, dar pop nu mai e cool, urban e mai cool.

Artist: Nu Cheryl Cole, da?
Rating: 5/10
Cum se ascultă: Cu numele lui Ingrid în față, ca să nu confundați cu Cheryl Cole. Nu de alta, dar mi-e să nu scoată și un “That’s not my name” peste vreun an doi.

Later edit:

Nu știu cum mi-a scăpat, dar Duffy a revenit cu Well Well Well. Parcă nu sună atît de rău – dar e aceeași voce pițigăiată, și are nevoie de un contrast mai bun cu muzica – de-asta Mercy a mers atît de bine, avea cu ce să contrasteze. Instrumentalul, cu alte cuvinte, chiar dacă e adus la zi, mai bine stătea ‘outdated’, ca în Mercy.

Artist: Duffy
Rating: 5.5/10
Cum se ascultă: la o cafea cu prietenele. Ah, sigur, numai tipele ascultă așa ceva (și, între noi fiind vorba, unora chiar le place).

PS: Hai să vă las cu ceva mai vechi, mai bun și un pic mai sănătos, dacă am început atît de frumos.

Comments are closed.