Nu avem dreptul să uităm

Cu o seară înainte auzisem că se aud împușcături, dacă asculți la telefon. Trebuia doar să ridici receptorul, ziceau, și o să auzi împușcături.

Nu i-am crezut. Nici ei nu înțelegeau foarte bine ce se întîmplă. Eram toți cam prostuți, aveam 10 ani, ce știam noi atunci? Ne-am dus în casă; nu era atît de frig, încă era cald afară. În dormitor, unde împărțeam camera cu fratele meu (pentru retribuție la 3 camere trebuia să fim un băiat și o fată, nu doi băieți), nu înghețase încă totul, se putea dormi lejer. De obicei, iarna nu se putea trăi în dormitor; avea doi pereți în exterior, iar geamurile aveau rama din lemn prin care intra vîntul de parcă era la el acasă. Îngheța dormitorul atît de tare încît frigiderul (un Arctic care abia reușea să răcească) devenea o debara unde țineam mîncarea care nu trebuia să înghețe. Ne strîngeam și dormeam în bucătărie, dînd drumul la gazul care venea cu presiunea invers proporțională cu etajul la care stăteam. Noi stăteam la 9; auzisem că la etajul doi e presiune ceva mai mare, și chiar auzisem că anul trecut apa de pe țeava de apă caldă fusese un pic călîie.

Nu mai țin minte dacă apucasem să merg la pîine. Mergeam la magazinul de pîine nr. 52, în cartier; la coadă stăteam de obicei vreo 2 ore, trebuia să duc o cartelă care dădea o jumătate de franzelă pe cap de membru al familiei. Două franzele, care pînă ajungeam eu să le iau erau tari ca piatra. Cînd aveai noroc să prinzi mașina de pîine printre primii, uneori prindeai o franzelă caldă. Băgai franzelele în plasa de pînză albastru-murdar, și mergeai acasă, fericit.

Nu mai știu cine ne-a zis să dăm drumul la televizor. Poate a fost tanti Carmen, vecina de palier, sau poate am aflat din altă parte. Afară era încă soare; era ziua ei (La mulți ani!) și se întîmplase asta fix acum. Am dat drumul la televizor. La ora asta de obicei nu era program; aveam program de la ora 7 la ora 11, 4 ore. Doar duminica (singura zi liberă) aveam, uneori, pe la ora 12, desene animate. O jumătate de episod de Tom și Jerry, în zilele bune.

La televizor era vorba despre un general trădător care s-a sinucis, despre nenea ăla de pe tablourile de la școală care vorbea, și s-a tăiat emisia. Poate o oră mai tîrziu, un grup de oameni, dezorganizați, transpirați, și în față, primul om liber pe care l-am auzit: Mircea Dinescu. Nu am înțeles foarte bine ce se întîmplă. Am stat lipit de televizor, 3, 5, poate mai multe zile. Au început temerile. Au început discuțiile încriptate la telefon. Tatăl meu nu era acasă. Plecase pe 16 sau pe 17, nu știam de ce, că nu avea voie să ne spună. Nu l-am mai văzut decît o singură dată în următoarele 2 luni, și și atunci am mers prin vreo trei filtre de ‘patrioți’ înarmați care ne verificau să nu fim teroriști.

Zile întregi, lipit de televizor. Eram transpirat tot de frică, apoi înghețasem tot; îmi amorțeau picioarele și mîinile. Umblau zvonuri; ăia care erau la Securitate căutau familiile de ofițeri de armată să îi omoare. Aveam un securist în bloc, cel puțin unul, or fi fost mai mulți. Dar de unul știam sigur… deși cine mai știe ce era sigur atunci? Nu-l mai găsea nimeni. Stăteam închiși în casă, cu doi butuci puși în fața ușii să nu ne forțeze cineva intrarea, că se răpeau copii, se împușca aleatoriu, sau cel puțin așa se spunea. Vreme de cîteva zile doar fratele meu a ieșit. A venit cu macaroane; aveam în casă zahăr (minune! pe cartelă, evident) și nuci. Vreo trei-patru zile am mîncat doar macaroane cu zahăr și nuci. Și ceai.

Și a venit căldura. Au început să gîlgîie caloriferele, și chiar dacă începuse să se facă frig, iar pe 25, cînd au anunțat că l-au împușcat, începuse chiar să ningă, era cald în casă. În iarna aia nu a mai trebuit să facem focul și să dormim cu toții în bucătărie din cauza frigului.

Și au urmat multe. Televizoare color, campionatul mondial din Italia, și o poveste cu golani pe care am înțeles-o prea tîrziu. Și ziare. Multe, multe ziare. Făcusem colecție de Gazeta de Transilvania, pînă a ajuns prea mare și nu mai aveam ce face cu ea. În primele zile le citisem din scoarță în scoarță. Apoi s-au umplut de minciuni, încet, încet. Pînă și un copil s-a prins.

Să rîd? să plîng? Îmi amintesc că citeam despre realizările Partidului, despre culmi nebănuite de civilizație și progres în timp ce îmi făceam temele în bucătărie la lumina unui bec prea slab. Îmi amintesc că citeam despre cum Petrică sau cum îl chema locuiește într-un apartament mare, spațios, luminos și călduros, și mănîncă mese îmbelșugate în timp ce rodeam creionul de foame la școală, și tremuram de frig cu mănușile și geaca pe mine, în sala de clasă.

Și acum, puștanii vin la mine și-mi explică cum că Marx nu a fost corect implementat. Fie, pînă și pentru asta s-a murit atunci. Dar, mai ales, s-a murit pentru palma pe care o să le-o dau eu peste ceafă dacă mai zic prostii d-astea prin preajma mea.

Comments

Nu avem dreptul să uităm — 4 Comments

  1. Mda, sunt curios care recomandare n-a fost implementata corect. Ca ce vad eu in “Communist Manifesto” (nu toate punctele sunt rele, dar cam toate au fost implementate de comunisti):

    Abolition of property in land and application of all rents of land to public purposes.

    A heavy progressive or graduated income tax.

    Abolition of all right of inheritance.

    Confiscation of the property of all emigrants and rebels.

    Centralisation of credit in the hands of the State, by means of a national bank with State capital and an exclusive monopoly.

    Centralisation of the means of communication and transport in the hands of the State.

    Extension of factories and instruments of production owned by the State; the bringing into cultivation of waste-lands, and the improvement of the soil generally in accordance with a common plan.

    Equal liability of all to labour. Establishment of industrial armies, especially for agriculture.

    Combination of agriculture with manufacturing industries; gradual abolition of the distinction between town and country, by a more equitable distribution of the population over the country.

    Free education for all children in public schools. Abolition of children’s factory labour in its present form and combination of education with industrial production.

    • Probabil prevederea cu ‘un iPhone pentru fiecare’ sau ‘lapte și miere pentru tot poporul’. 😕 Nu mi-e clar. Nu au reușit să îmi explice.