O generație disperată și tristă

Aceasta e o postare care așteaptă de ceva vreme, și care s-ar putea să aibă cîteva episoade suplimentare. Nu am mai vorbit de mult despre lucruri de acest gen pentru că am considerat că e mai sănătos să tac și să observ decît să vorbesc și să mă aflu în treabă. Și știu că voi strînge reacții adverse, dar sunt pregătit să le răspund.

Ideea pe care vreau să o transmit e că generația tînără actuală (și număr aici cam tot ce se întinde între 14 și 41) este disperată, lipsită de repere și, în general, foarte foarte tristă.

Suntem contemporani cu o explozie extraordinară pe partea tehnologică. Vă mai amintiți 1991? Televiziune însemna pureci și oameni nenaturali în fața camerei de luat vederi. Presa însemna ziare oribile, hîrtie reciclată, poze din Infractoarea cu cîte un sîn în nuanțe de gri, la 20dpi. Muzica se punea de pe magnetofoane, și se cumpăra din piață, de pe Fîșia Gaza, pe unde operau și cei mai îndemînatici hoți de buzunare. România era un mic bazar turcesc, toată lumea pleca în Turcia. Liceenii se dezbrăcau și șocau toate sensibilitățile românești. Distracție însemna mers la un film, ieșit la o prăjitură, plimbare prin parc și cititul de cărți. Era o perioadă în care toți românii se frecau pe palme și începeau să plănuiască îmbogățirea: cei mai mulți sperau că o să continue să muncească la stat și să trăiască ‘ca-n America’ (cacofonie intenționată).

Atunci generația aceasta de care vorbesc eram cu toții copii, sau unii nu erau nici măcar în plan. Foarte puțini erau acolo în stare să ia decizii pentru ei. Cei care au putut, și au înțeles că e timpul să plece, au făcut-o. Și au făcut o alegere foarte bună. Studenții de nota zece au profitat din plin de anii avîntului tehnologic ce a urmat. Am trecut de la Z80 la Intel Core I7. De la hîrtie la tablete, de la telefoane cu disc la smartphone-uri de zece ori mai puternice decît cel mai scump calculator personal de-atunci.

Nu am cea mai clară imagine despre anii ’90. Dar am, cred eu, o foarte clară vedere asupra acestei generații acum.

Ce m-a determinat să scriu acest articol e cuvîntul ‘disperare’. Este cuvîntul care îmi sare cel mai des în minte cînd un hipsteraș își laudă iPhone/Pad/Mac-ul. Știți părerea mea despre oamenii cu icoana lui Steve Jobs în suflet. Dar, stînd strîmb ca să judecăm drept, îmi dau seama de ce oamenii aceia se comportă așa.

Au nevoie de un substitut. Au nevoie de ceva care să le umple viața. Dacă timpul lor investit în admirația pentru produsele Apple (și nu numai, dar vorbesc de cei mai evidenți) îi satisface, atunci e foarte bine. Pentru noi ceilalți care trăim în jurul lor cu tiradele lor de admirație, însă, e mult mai greu de înțeles. Să reținem ideea aceasta, au nevoie de un substitut.

Trăim într-o epocă în care avem de toate, disponibile, și disponibile la distanță de secunde unde era nevoie de ore și zile, la distanță de ore unde era nevoie de săptămîni și luni. Avem însă resursele? Mișcarea Occupy spune că da, doar că nenorociții de bancheri sunt de vină, că ei vor banii doar pentru ei. Bunul simț ne spune că nu putem avea de toate pentru toți, pentru că fiecare din noi ar trebui să producă mai mult decît ceea ce își dorește. Și ceea ce e evident e că nu reușim să dăm pe măsura a ceea ce vrem să avem.

Și aici vine prima renunțare a acestei generații. A renunțat pur și simplu la ideea că pentru a avea trebuie să plătești, pentru a obține trebuie să dai. Generația curentă MERITĂ. Ei merită iFoane, Androizi și alte chestii. Ei merită hoteluri de 5 stele, ei merită mașini noi, puternice, ei merită apartamente spațioase, case frumoase, ei MERITĂ toate astea, dar e foarte greu cu muncă. La muncă e nasol, prieteni, ne plîngem pe Feisbuc. Șeful împrumutat din iconografia comunistă, un burtos imbecil care e rudă cu patronu’, ne spoliază pe noi de meritele noastre eroice. Și vorba băieților de la Occupy, nu e libertate și egalitate dacă nu avem cu toții iPhone. Dar cineva plătește întotdeauna: e banca, sunt părinții, e firma la care persoana lucrează.

A doua renunțare este ideea că pentru a obține ceva trebuie să faci un efort. Raiul nu mai e doar pentru cei merituoși și evlavioși, e pentru toți, indiferent de religie, culoare, de caracter sau eforturi depuse. Cu toții își doresc ce-i mai bun. E și normal, nu? O viață au, și în viața aia ei sunt regii. Efortul este pentru oricine altcineva. Totul trebuie să vină natural, fără efort și pentru asta există o școală completă de gîndire.

Generația din care cu mîndrie fac parte se educă. Se educă nu din școală pentru că școala a murit în secolul trecut (da, serios, chiar a murit). Se educă din TV, din bloguri (ca acesta), de pe Twitter și pe Facebook. Se educă în flashmob-uri, în librării, cafenele și ceainării. Se educă la concerte gen FînFest, în cluburi eco și în asociații cu patru lăbuțe în care învață ce răi ie oamenii! Mesajele sunt simpatice, scurte și la obiect, pentru că hipsterii nu mai reușesc să se concentreze pe texte mai lungi de două-trei rînduri chiar dacă trag după ei Idiotul lui Dostoievski în ediție adnotată cu explicații suplimentare.

Ceea ce îmi amintește de faptul că deja postarea aceasta e foarte lungă deja, și nici nu am ajuns la subiectul pe care vroiam să îl abordez. Îmi trădez generația dacă mai continui cu textul, așa că am introdus și o piesă pentru distracție.

Dar în realitate lipsesc modelele. Modelele noastre sunt niște marionete unidimensionale. Oriunde ne uităm, totul e perfect, personajele din filmele pe care le urmărim au vieți perfecte: de fapt, aș spune că pentru generația aceasta două personaje sunt caracteristice:

  • Geek-ul șarmant, cu ținută perfectă, cu stil, aventurier, hipsterul perfect, este programator, chimist, fizician la nivel de Nobel, toate astea la un loc la vîrsta de 25 de ani. E un extraordinar comunicator, și are succes nebun cu femeile. V-am zis că arată mai bine sculptat ca un body-builder? Poate am uitat, asta pentru că am fost sedus de toate gadget-urile cu care s-a înconjurat. Ah, și are familie, e soț iubitor, care-și înșeală soția doar din obligație; noblesse oblige, spunea francezul. Are o mașină decapotabilă care a costat pe puțin 250k, și se poartă natural în ea. Apartament? Doar dacă e în centrul New York-ului, altfel are o casă de sticlă cu piscină și invariabil două animatoare dezbrăcate cu nurii acoperiți de doar două ațe. Dar nu vă faceți griji, ele sunt acolo doar pentru a fi ignorate de geek-ul șarmant.
  • Ea e puternică. Atît de puternică încît e singură – e înconjurată de prietene handicapate social, incomplete în comparație cu ea. Ea însăși este definiția pentru ‘Merită’. Ea MERITĂ tot, ea merită un tip extraordinar, un dobitoc fără personalitate, omul de mai sus, cum ziceam. Și iarăși, mă întorc la ceea ce merită – lupta femeii model este lupta pentru recunoaștere. Eroina clasică este surprinsă constant într-un moment de breakdown, în care ea nu face nimic, dar se frămîntă foarte tare. Întotdeauna eroina, o Lara Croft capabilă de a purta pistoale încărcate și muniție de rezervă pe lîngă un costum perfect mulat, se va lupta cu o prezentare Powerpoint pe care șeful o impune ei în mod nemeritat. Ea e blestemată pentru că e femeie, e chinuită suplimentar, ea suferă cu dedicație, cu tristețe, și trăiește o gamă incredibil de largă de sentimente dar ea MERITĂ mai mult, MERITĂ, MERITĂ, MERITĂ, da?

Poate ați observat ce produc eroii noștri. El, pagubă, ea, prezentări Powerpoint. El nimic pe pîine, ea pagubă și tragedii. El luptă pentru salvarea lumii, universului și cîtorva universuri paralele simultan, ea se asigură că el face toate astea pentru că ea MERITĂ. De fapt, uită de toate chestiile astea! El salvează lumea dar lasă universul să moară pentru că luna o face cadou ei. Ea, însă, nemulțumită, vrea să rămînă singură pentru că sigur merită mai mult, Jupiter are vreo doi, trei sateliți mai mișto. Fret not, my friends! Există un el mai el ca el, care deja are inelul lui Saturn în buzunar, și-l prezintă în genunchi în fața ei! Și nu uitați, ea merită, ea face prezentări Powerpoint 16 ore pe zi.

Nici nu e de mirare că generația mea e distrusă, ruptă între nerealizări și dorințe. Toți își doresc o perpetuă excursie la Paris sau pe Riviera la soare, în timp ce lucrează pentru 200€ vînzînd faianță sub-standard la oameni care se lasă păcăliți de o reducere de un leu pe metru pătrat. Toți își doresc servicii de cinci stele, dar lucrează și produc servicii fără nici o stea. Mîncare gourmet cînd ei vînd roșii stricate în piață.

Și lucrurile acestea nu vin. Nu vin excursiile la Paris cu mii de euro cheltuiți, nu vin vacanțele în Hawaii și nu vin nici restaurantele de trei stele Michelin. Încet, se instalează disperarea. MERIT rămîne acolo, nemuritor, dar din ce în ce mai rece. MERIT mai mult, merit mai mult. Și în funcție de vîrstă, vin cele două sentimente dominante ale generației mele.

Pentru cei mai tineri disperarea. Pentru cei mai în vîrstă, tristețea. Pentru toți, ratarea. Ceilalți, cei la care nu s-au instalat toate acestea, trăiesc ‘alternativ’. Ei sunt alternativi, consumă și protestează contra consumerismului. Opresc poluarea mergînd cu bicicleta și zboară cu Turbo-Jet-ul pînă la Amsterdam să ne afume cu fumurile lor dulcege și de vise dătătoare. Sunt, desigur, nemulțumiți, și ne promit că pleacă din România – dar nu o fac, pentru că sunt niște măscărici lipsiți de valoare, și dincolo se vede treaba asta un doi.

Generația mea e generația celor care disperă, care renunță, care moare de foame de toate. Sunt cei care trebuie să ia tot și care merită. Sunt cei pentru care nu faci niciodată destul, ei merită mai mult, mai mult, mai bun, mai mișto.

În realitate, doar niște indivizi foarte, foarte triști. Ce e de făcut?

(va urma) (sursă poză)

PS: Celor care se regăsesc în textul meu: as beauty is in the eye of the beholder, the same, when reading a text, you choose how to interpret it. Dacă vă regăsiți în textul meu, reflectați asupra a ceea ce am scris. E un motiv în plus să o faceți. It’s not me, it’s you.

Comments

O generație disperată și tristă — 24 Comments

  1. Felicitari! Foarte, foarte bine punctat!

    Nu stiu ce as mai avea de adaugat, poat doar faptul ca excursiile la Paris sunt over-hyped (e plin de pishatzi si acolo, mai putini rahati de caine, intr-adevar). Ca unu’ la 30+ observ ca multi dintre cunoscutii si prietenii mei incearca sa-si gaseasca un tzel un viata turnand copii, asta dupa ce si-au dat seama ca n-o sa ajunga nici vedete la Hollywood (ele) si nici milionari in euro (ei), da’ parca viata trece pe langa ei oricum ar fi.

  2. Interesant, imi place cum le zici! Pacat nu te citeste mai multa lume; nu inteleg cum de ai asa putini abonati pe Google Reader 🙁
    Din pacate si generatiile de dinainte (din care fac parte) sufera de cam de aceleasi metehne (or fi in gena neamului asta). Pe de alta parte discutiile astea despre lipsa de virtuti a generatie curente comparata cu cele de dinainte se repeta inca din antichitate ca ajung sa ma mir cum naiba mai “functioneza” inca lumea de azi 😉

    Nu neaparat pe aceiasi tema dar un interesant punct de vedere gasesti si aici:
    http://www.kamikazeonline.ro/2011/11/virtutile-si-pacatele-bibliotecii/

    • Mulțumesc de aprecieri.
      Să știi că nu vorbesc despre decăderea generației curente, sau ceva de genul ăsta. Sunt un mîndru membru al generației mele, și nu o compar cu niciuna precedentă – consider că această generație merge pe picioarele ei, și se descurcă relativ bine. Ideea pe care o am este că suntem lipsiți de repere pentru că suntem prea avansați, și modelele din trecut sunt prea inflexibile și poate un pic arhaice. Cum spuneam, o să revin.
      Cît despre numărul de abonați… Cred că dacă o să continui să ofer conținut de calitate, numărul lor o să crească 🙂

  3. Asta-i articolul lunii sau al anului chiar. Toata lumea merita, nimeni nu trebuie sa faca nimic. Urasc ideea asta ca ‘nu pot eu de altii’. Ei bine, daca muncesti, poti. Nu ne tine nimeni in loc, noi ne tinem in loc.

    • Munca e o chestie foarte foarte grea. Necesită efort, și o generație pentru care e aplaudat numai ce vine fără efort are probleme în a se desprinde din rangurile inferioare al simienilor.

  4. Eu: “Romania involueaza si din cauza aia m-am carat si sper sa se care toti care au posibilitatea si mai ales creierul.”
    El: “Ba, mai exista sperante pentru Romania. Pana unde sa involueze? Suntem in UE. Nu putem involua la nesfarsit. Doar nu o sa ramana aici un pustiu”.

    Recunosc ca n-am avut replica. Dar a avut alt prieten de-al meu: “Pustiu? Bineinteles ca nu. Va ramane o natie de consumatori. O natie de maimute brainwashed care o sa cumpere tot ce le vara EU pe gat. Un popor pe care sa-l indopi cu credite si sa ramana fericit in imbecilitatea sa hibernanta”.

    Ok, nu s-a exprimat prietenul meu chiar asa, dar asta era ideea. Am elaborat putin.

    Ceea ce vreau sa zic prin asta este ca Romania nu are probleme. Romania A AVUT PROBLEME. Acum este deja waaaaaaaay beyond that. A trecut de muuult momentul cand se mai putea trata ceva. Acum tot ce se poate face e sa se amputeze. As in: plecati fratilor cat mai puteti.

    Eu iubesc Romania chiar si acum la 2 ani juma’ dupa ce m-am carat. E o tara frumoasa. Cand o vad din avion venind dinspre Vest, si curg muntii si padurile si apele sub mine, mi se rupe inima ca am plecat de-acolo. Cand aterizez, imi amintesc de ce mai degraba as spala vase in Vietnam decat sa stau acolo.

    Nu mai exista lideri si nici nu vor mai exista. Si degeaba ii invinuieste toata lumea pe ei, cei de la Bucuresti. Pentru ca toata tara e de vina. Romania si romanii sunt de vina ca aia au ramas la putere si ca nu s-a varsat un tsunami peste Parlament. Romanul e prea comod pentru a protesta. Are prea multe masini. Parcarile sunt pline dar se plang ca sunt saraci. Generatia disperata si-o merita dupa parerea mea. Romanul a fost si va ramane un manager prost si care a dus-o bine doar cand a fost condus de altii.

    Generatia asta disperata de care vorbesti este puiul Avicola pe care EU isi va conduce experimentele. La fel ca si alte tari. Sunt si pe aici prin vest consumatori brain-washed. Oho, destui. Dar nu-si pot permite vesticii atatea cu ei cate-si pot permite cu romanii. Si in fond, forta de munca ieftina si disperata… visul oricarui tiran economic!

    • Într-un fel, mi se pare un scenariu optimist ceea ce spui tu acolo. Eu, mai degrabă, aș considera că România are probleme din ce în ce mai mari – și EU o să se destrame sau o să ne abandoneze, lăsînd în urmă o Românie cu material genetic de slabă calitate și cu lideri care să fie gata să ne dea țara rușilor, turcilor sau oricui dă mai mulți bani.
      Nu uita – chiar dacă ești într-un grup de oameni, problemele tale rămîn ale tale, și cel mai des ești lăsat singur să ți le rezolvi, și dacă nu le rezolvi, e exclusiv problema ta. O uniune gen UE este ‘suntem prieteni la bine, suntem dușmani la greu’.
      Cît despre EU care conduce experimente… Laughable. EU abia reușește să conducă experimentul numit EU. 🙂

  5. @Dorin: prea multă emoţie (fie ea şi literar-artistică), prea multe declaraţii şi tobe. Nu noi am inventat consumerismul, şi probabil că tot de la ei va veni şi dezvăţul:
    http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/mahmureala-americana-246928.html

    @Axonn: cei care aţi plecat ca să scăpaţi de probleme (eu nu mai suport ţara asta de kk! aici n-am nici un viitor), de fapt le-aţi dus cu voi, nu le-aţi rezolvat. De aceea când reveniţi vă simţiţi aşa.

    P.S. Eu, cînd sunt trist, îmi iau câte un iPad şi-mi trece!

  6. 1. “Vă mai amintiți 1991?” – Da. Şi 1990. Mai, iunie. Şi 1993, fiindcă şi atunci s-a întâmplat ceva, chiar dacă nu implica mineri. Tocmai de asta fac orice ca să nu se întoarcă.

    2. “Nu am cea mai clară imagine despre anii ’90.” – Eu am. Mai ales despre sărăcia maximă din 1998, cel mai rău an de după Loviluţie.

    3. “Șeful împrumutat din iconografia comunistă, un burtos imbecil care e rudă cu patronu’, ne spoliază pe noi de meritele noastre eroice. Și vorba băieților de la Occupy, nu e libertate și egalitate dacă nu avem cu toții iPhone. Dar cineva plătește întotdeauna: e banca, sunt părinții, e firma la care persoana lucrează.”

    Foarte mulţi şefi sunt imbecili şi răi, iar cei puţini care sunt inteligenţi sunt inteligenţi ŞI răi 🙂

    “un hipsteraș își laudă iPhone/Pad/Mac-ul” – faptul că se crede jmecher dă jmecher cu ifonele nu îl împiedică să fie conservator ca o babă de la ţară, însurat sau prins într-o relaţie stabilă încă de la 20 de ani, mâncător de murături de la borcan şi în general foarte asemănător cu fratele lui vitreg, manelistul. Care latră (e cam greu de spus că ar cânta) toată ziua despre cât e el de tare, câţi bani, câte maşini şi câte gagici fără număr are, dar tot familist şi conservator ca o babă de la ţară e.

    Generaţia sau degeneraţia “ce se întinde între 14 și 41” se împarte de fapt în două partide care se duşmănesc de moarte, unii foarte socialişti şi ceilalţi foarte liberali. Şi (cum ar fi zis Jared Diamond) nu trebuie căutate motivele în educaţia lor liceală şi universitară, ci în copilăria lor timpurie, sau chiar înainte de naşterea lor, când a început marea mutare la bloc puţin după 1970. (Atunci când sărăcia era mai rea ca în zilele noastre, dar nu o simţea nimeni fiindcă relaţiile sociale erau atât de bine adaptate la mediu încât acopereau toate relele: nu-ţi ajungea salariul, te însurai sau măritai şi hop, aveai două salarii în casă. Te repartizau comuniştii la Dracu’, apelai la părinţi şi rude şi hop, te mutai la uzina în care lucrau cot la cot 3 generaţii, de la bunic la nepot. Nu găseai de-ale gurii, hop, te duceai la bunica de la ţară şi luai un borcan cu carne.)

    Primul dintre aceste două partide e format tocmai din cei care suferă, li se urcă ficatul în gât, fiindcă a crăpat acest mediu social în care ei erau adaptaţi să trăiască, odată ce au murit ultimele oraşe monoindustriale în 2006 – acum trebuie să se lupte cu chiriile unor proprietari căpoşi, cu creditele în condiţii proaste, cu joburile de 3 parale chioare (fie literal, adică au un salariu de 3 parale, fie au venituri mari, dar condiţii de 3 parale la serviciu)… şi mai trebuie să se lupte şi cu partidul advers, adică aceia care nu au suferit niciodată de foame, metaforic vorbind: erau băştinaşi, aveau apartament (de la părinţii care l-au cumpărat pe nasturi în 1990), aveau job, bun, prost, nu conta, putea fi şi la McDonald’s, că oricum nu aveau de plătit chirie, aveau bani de ieşit în oraş, de maşină, de telefon mobil, aveau pe lângă bani şi timpul pentru diferite jocuri şi sporturi (fiindcă nu se grăbeau să ajungă acasă, la familie şi copii – majoritatea acestor “liberali” se căsătoresc târziu şi nu se grăbesc să se reproducă).

    Pentru acest al doilea partid, problema cea mai mare în viaţă nu era “ce mănânc mâine, dacă îmi pierd jobul” ci mai degrabă era “de ce am Logan, când eu vreau Golf?” sau “de ce nu am şi bemveu ursuleţ pentru curse, pe lângă Golf?”. Nu se pune problema că nu ar munci pentru Golf sau Ursuleţ, unul care mi-a reparat monitorul a stat la atelier între Crăciun şi Anul Nou, când toţi erau plecaţi, ca să mai facă 150 RON în plus. Dar nici nu se pune problema că ar fi reţinuţi şi demni ca un comunist cu bască sau un nordic pe bicicletă: acei bani în plus se duceau pe benzină, club, abonament Vodafone, masă la Hard Rock Cafe sau “timp petrecut cu o fată cu anunţ în Libertatea”.

    De meritat, şi unul, şi celălalt, puteau spune că sunt merituoşi, dar una e să meriţi ceva şi alta să îţi permiţi, nu numai din punctul de vedere al banilor. De ce rockerii cei mai devotaţi -purtători de geacă de piele şi în somn- erau în anii ’80 puii de baron comunist?

    ~Nautilus

    • Recunosc, Nautilus, că habar nu am despre aceste două partide. Nu există liberali – cel puțin în sensul pe care îl consider eu – există doar liberali în sensul occidental, care e tot socialist.
      Împărțirile nu se fac la nivel ideologic. Avem o masă enormă de socialiști cu păreri un pic divergente, și niște rătăciți in dreapta care sunt prea puțini și prea izolați – chiar dacă în mare intelectualitatea română e de dreapta, intelectualitatea e puternic decuplată de restul populației.
      De ce purtătorii de geacă de piele și în somn erau puii de baron comunist? Păi simplu. erau singurii care puteau să se exprime.

    • “Liberalul” în cazul de faţă nu e un tip care votează cu PNL (majoritatea PNLiştilor moderni tot din FSN şi din predecesorul lui PCR au ieşit), ci un tip care e “liberal” în sensul de care vorbeşte Sarah Palin: adică nu e dependent de relaţii familiale foarte strânse, de “morala socializdă”, de reputaţia în ochii satului / comunei / cartierului, de mâncatul de murături de la borcan şi de pupatul mâinii mamei-soacre. Îşi face de cap.

      Dacă ar fi bogat, ar fi “băiat / fată de Dorobanţi”. (Când o să mai urce în carieră, va fi.)

      Cât timp are venituri medii sau mici, e doar “băiat / fată de Hard Rock Cafe, Centru Isteric, sală de fitness şi saloane de tuning.”

      ~Nautilus

    • Care morală socializdă? Cred că socialismul e amoral – sau ăla era doar comunismul?
      În orice caz, orientarea marii mase a populației e spre stînga, de-aici și sentimentul că merită mai mult, cu muncă mai puțină.
      Recunosc că am pierdut cîteva referințe prin faptul că nu sunt bucureștean 🙂 Dar cred că suntem de acord în privința asta.

    • “Cred că socialismul e amoral – sau ăla era doar comunismul?”

      E irelevant cât timp eşti singurul care crede asta 🙂

      Majoritatea aia de stânga e convinsă 100% că socealizmu’ multilateral-dezvoltat a’ lu’ Tovarăşu’ era demn, nobil şi moral – fiindcă pretindea de la publicul obişnuit să fie reţinut, rezervat, timorat, precaut, lipsit de ambiţie, trecut prin şcoală cu “10, să-i iasă media, că a adus maculatură şi castane”, angajat în sistem “timpu’ trece, leafa merge”, “calificat la locu’ dă muncă”… şi dezinteresat de muncă precum peştele de bicicletă, mai preocupat de berea Griviţa la sticlă verde de 1 litru, de baterea covoarelor în dosul blocului şi de baterea lu’ ăla micu’, “că e obraznic şi mă face dă ruşine în faţa vecinilor”.

      De asta sunt convinşi că “ăia cu case, proprietăţi, club, diplome şi bemveu” sunt derbedei, drogaţi, homosexuali, curve, golani, degeneraţi, imorali, ruşine socială şi naţională, elemente burgheze degenerate intolerabile în societatea socialistă…

      ~Nautilus

    • Ai uitat la mesajul tău un ‘multilateral dezvoltată’ de final. 🙂 Că dă bine.
      Pe mine mă interesează și opiniile derbedeilor burghezi. Spre șocul meu, i-am găsit vehement de stînga – eco și egalitarieni, cumva, în sinea lor. De aceea le aplic eticheta ‘corporatiști’ – corporatismul fiind noul nume pentru socialismul care ne sugrumă bunăstarea acum. Nu vreau să sugerez că corporațiile sunt rele din start, ci doar că statul + corporația duc la corupție și sufocare. Este ceea ce experimentăm acum, și ceea ce ne deranjează foarte tare. Poate o să revin cu o postare în care să dau cu bîta în baltă și mucii în fasole – în care să discut și despre subiectul ăsta.

    • PS Food for thought:

      – Victor Ponta şi Adrian Năstase au terminat amândoi Dreptul cu 10;
      – Mona Pivniceru are 24 de cărţi publicate până acum şi 2 doctorate;
      – Dinu Patriciu a făcut o remarcabilă carieră ca arhitect al Metroului chiar în Republica Socialistă România şi profesor la Arhitectură din 1975 încoace;
      – Paris Hilton are un IQ de 125.

      🙂

      ~Nautilus

    • Oh, mi-ai dat de citit din Scînteia Tineretului :)) Din păcate nu pot să-ți răspund la întrebare fără context, așa că o să încerc eu să formulez un răspuns după ce citesc întreaga discuție. Dacă, desigur, nu mă prăpădesc de rîs pe parcurs.

    • Răspunsul corect este: Universitatea Româno-Americană nu este şi nu a fost niciodată o instituţie de învăţământ extraordinară, nu au făcut şcoală pe brânci şi nici nu aveau nevoie.

      Absolvenţii lor au făcut carieră doar pentru că aşa trebuia – cvasi-totalitatea lor erau oameni cu bani, crescuţi cu mâna pe carte şi pe calculator şi eventual şi cu pile, care ar fi făcut carieră oricum, indiferent ce şcoală aveau sau nu aveau, şi dacă nu aveau, îşi făceau. Erau toţi din “partidul liberal” de care am pomenit, care considera că munca foloseşte doar ca să câştigi, şi câştigul e destinat strict ca să trăieşti bine în toate privinţele, de la abonamentul Vodafone cu 3G până la sex. Au pornit de la un anumit nivel, de la casă, masă, PC, eventual loc de muncă în timpul studiilor. Niciunul dintre ei nu a venit de la coada vacii în başcheţi cu raniţa cu mămăligă şi ceapă în spate, ca Niculae Moromete. Şi niciunul dintre ei nu a crezut vreodată în mod sincer, cu toată convingerea, că s-ar putea să nu aibă parte de carieră şi ca după terminarea studiilor să dea cu lopata ca Dorel sau să vândă la buticul din colţ. Vorba lui George Orwell, that would never do.

      “Dorel Şi Majoritatea De Stânga” sună pentru ei ca un titlu din seria Harry Potter fiindcă asta şi e, e ceva care există pe altă lume, cu alte legi ale naturii.

      ~Nautilus

    • Înseamnă că am fost destul de aproape de răspunsul corect 😉 avînd în vedere că nu știu cine este această Universitate Româno Americană… Bine, pentru mine e încă o demonstrație că școala nu e atît de necesară cît pare.