O idee pentru industria muzicală

Știu, nu am mai scris de cam multă vreme pe-aici. Nu e asta revenirea mea, doar o idee pe care vreau să o scriu de ceva vreme și nu am prins momentul.

Într-o discuție cu un prieten a venit vorba despre Nightwish. Discuția era despre acest videoclip:

Nu îi place prea tare Nightwish – dealtfel nici pe mine nu mă dă pe spate – iar clipul e incredibil de amuzant 😉 În orice caz, din vorbă în vorbă am ajuns eu la o concluzie:

Mai bine și-ar vinde doar tricouri în loc să cînte. În România în mod sigur ar avea mai mult succes.

Nu mai departe de acum o lună mă gîndeam în disperare la miile de tricouri cu Dimmu Borgir pe care le-am văzut prin oraș, și încă mai trăiesc cu certitudinea că Dimmu Borgir nu au vîndut mai mult de 20 de discuri în toată România. Uite o trupă care are mai mult succes cu tricourile decît cu muzica 😛

Mai în glumă mai în serios, cred că asta e de fapt o problemă interesantă. Dacă trupele românești și-ar face tricouri interesante ar vinde mai bine? Ce, nu ai vrea un tricou cu Paraziții? sau cu Mafia? Sau cu Ion Dolănescu? (poate nu)

Poate ăsta e și răspunsul la întrebarea nerostită a lui Florin de la HiQ. Industria muzicală românească a fost pînă acum industrie sugativă – a prins tot ce a fost talent (sau nu) și a supt cît se poate de pe urma lor. Nici nu-i de mirare că se plîng de piraterie – casele de discuri nu au avut niciodată o altă strategie decît succesul imediat – cheltuieli minime, profit maxim. Nimeni cu un plan clar de dezvoltare, nimeni cu răbdare și suspectez eu că de fapt casele de discuri de la noi nu au un plan clar de afaceri.

Desigur, o să se uite cu invidie la succesul unora precum Timbaland, de-afară, și o să se întrebe cum de a reușit. Timbaland și alții ca el au în spate un trecut, niște încercări, niște strategii, niște treburi care lipsesc total de la noi. Afară case de discuri generează noi curente muzicale. La noi, casele de discuri fac cel mult concerte în aer liber. O chestie care e senzațională, dar afară nu prea se mai practică din anii ‘60.

Dar din păcate mulți muzicieni aproape că se sfiesc să ceară bani de la spectatori. Mai bine de la sponsori – îi prostești că banner-ul lor o să-i scoată pe toți din minți și o să îi cumpere mai bine. Da’ de unde – așa ceva e aproape imposibil să se întîmple – dar motivul pentru care e mai ușor de scos bani de la sponsori decît de la spectatori e că de la sponsori trebuie să impresionezi un singur om. De la public trebuie să impresionezi cel puțin zece mii. Din care posibili plătitori o să fie doar vreo 500. Și în cazul ăsta cum ar mai putea cînta o pseudo-artistă precum Andreea Bălan?

Cred că un singur artist pop a prins ideea. Ștefan Bănică Jr. Dincolo de toate miștourile pe care le putem genera pe seama lui Bănică Junior, nu putem să îi negăm faptul că face concerte senzaționale cu care chiar umple Sala Palatului din București. Un alt artist pe care l-am văzut doar după ce am plătit (și sala era plină, arhiplină, mai plină decît permiteau locurile) e Tudor Gheorghe. Dar el chiar „are cu ce” – și se vede, se simte.

Următorii pe listă ar trebui să vină trupele sau artiștii ‘cult’. Precum, de exemplu, Mylene Farmer în Franța. Artiști sau trupe care își fac o imagine și vor să spună ceva. Sau vor doar să cînte incredibil de bine. Sau, sau, sau.

Nu oameni care sunt interesați de ‘biznis’ ci și de fenomen.

Dar poate cerem prea mult de la ei.