O zi în antecamera iadului

Azi nu a fost o zi oarecare – ci e una din acele zile care precede iadul ce va urma în curînd.

În mod normal nu m-aş plînge prea tare – dacă azi nu aş fi observat cu ochii mei un fenomen absolut tulburător. privind în zare, înspre dealul Warthe, acesta era înecat într-un nor fumuriu absolut nenatural, ce se întindea mai apoi şi pe dealul cetăţii şi înspre Bartolomeu – toate acestea văzute de undeva din centrul civic. Şi trebuie să mărturisesc că e prima oară cînd observ fenomenul la o distanţă aşa mică – de obicei trebuia să te uiţi în zare la distanţă de 20-30 de km sau să priveşti de deasupra pentru a observa pătura de poluare

De data asta era aici, aproape şi extrem de personal. A fost momentul în care m-a buşit o scîrbă teribilă faţă de toţi posesorii de automobile, care nu-şi pot muta fundul doi kilometri pe jos pînă la muncă.

Este egoismul cel ce ne duce pe marginea prăpastiei. Şi asta îmi aminteşte nişte versuri de la Firma:

Parcă spuneai că vrei plăcere
Parcă spuneai că vrei să uiţi de tine, să nu ştii de nimeni…
Nici o grijă… prietene
Plăcere e cîtă vrei
Pe marginea prăpastiei….

Comments

O zi în antecamera iadului — 4 Comments

  1. Uneori ajunge si sa respiri mai adanc pentru a simti placerea de pe marginea prapastiei. 🙂

  2. Experimentul broscuţei simpatice lăsate să fiarbă la foc încet ne demonstrează puterea de adaptare 😉 De aceea nu mă îndoiesc de capacitatea de adaptare a omului. Ai nevoie de o gură de aer proaspăt ca să-ţi dai seama în ce nebunie trăieşti, ori dacă nu ai de unde…
    Sau ai?

  3. Stii replica aia din How High, filmul ? :))

    ‘Oh my God, what is this smell ?!’
    ‘It`s called fresh air…’

    :))

  4. :)) nu cred că o ştiu, dar ar fi interesant de văzut, din cîte povesteşti… sau nu? 😛
    Oricum, grozavă replica :))