O zi în antecamera iadului

Azi nu a fost o zi oarecare – ci e una din acele zile care precede iadul ce va urma în curînd.

În mod normal nu m-aș plînge prea tare – dacă azi nu aș fi observat cu ochii mei un fenomen absolut tulburător. privind în zare, înspre dealul Warthe, acesta era înecat într-un nor fumuriu absolut nenatural, ce se întindea mai apoi și pe dealul cetății și înspre Bartolomeu – toate acestea văzute de undeva din centrul civic. Și trebuie să mărturisesc că e prima oară cînd observ fenomenul la o distanță așa mică – de obicei trebuia să te uiți în zare la distanță de 20-30 de km sau să privești de deasupra pentru a observa pătura de poluare

De data asta era aici, aproape și extrem de personal. A fost momentul în care m-a bușit o scîrbă teribilă față de toți posesorii de automobile, care nu-și pot muta fundul doi kilometri pe jos pînă la muncă.

Este egoismul cel ce ne duce pe marginea prăpastiei. Și asta îmi amintește niște versuri de la Firma:

Parcă spuneai că vrei plăcere
Parcă spuneai că vrei să uiți de tine, să nu știi de nimeni…
Nici o grijă… prietene
Plăcere e cîtă vrei
Pe marginea prăpastiei….