Old (Ieşirea)

În primul rînd mulţumesc ideilor stupide şi aproape infame de salvare a documentelor pe care le pune la dispoziţie acest blog. Şi mai ales pentru felul atît de simplu în care poţi recupera un text la care ai scris jumătate de oră, doar pentru a-ţi da o eroare. Şi o urare sinceră de bine: “duceţi-vă în cîştigul meu la loterie” (explicaţia mai încolo) celor care cred că viitorul este aplicatia web.

Despre ieşirea asta o să vorbesc destul de mult – probabil pentru că am învăţat destul de multe despre mine însumi. Şi probabil o să uit foarte multe detalii importante, deci o să tot readuc în discuţie subiectul acesta.

Să o luăm, totuşi, metodic:

Motivul:

Ieşirea se datorează nunţii lui Bogdan (fratele lui Sergiu, amîndoi blonzi, amîndoi prietenii mei din copilărie) care a plecat în Danemarca pentru studii, unde şi-a şi găsit perechea. Anja, o fată simpatică din Bialystok, Polonia, care studiază şi ea în Polonia. Motivul pentru care nunta s-a făcut atît de repede este că pe drum e un copil, o fetiţă, dar Anja şi Bogdan erau deja logodiţi, deci să nu credeţi prostii (aşa cum credeam eu cînd nu ştiam decît ceea ce Sergiu, cu zgîrcenie, îmi spusese).

România

Plecarea vineri, ora 08.50 (sau pe-acolo) cu trenul care ne duce pînă la Cracovia. De la Cracovia va trebui să schimbăm pentru Warszawa (pentru cei ce nu ştiu, Varşovia, dar sună mult mai bine în original), şi în final pentru Bialystok. Pe la ora 8 dimineaţa ne întîlnim, sperînd sa nu fi uitat ceva, ne facem contractele de asigurare de sănătate pe 5 zile şi ne-mbarcăm.

În acelaşi tren cu noi o gaşcă de stelişti ardeleni care strigau obsesiv aceleaşi lucruri (cel mai decent era ceva de genul: “Să moară Borcea de supărare că Steaua este în semifinale”). Citez din Sergiu: “Este prima oară cînd nu mă bucur că văd stelişti”

Trenul este plin, avem vecini în compartiment. Un peşte şi doi sighişoreni. Pe sighişorenii dornici de discuţii îi reducem repede la tăcere cu un dialog de gen: “Băh, am uitat ceva? Paşaportul? Este. Banii? Asigurarea? Mobilul? Sunt. Mîncare? Avem. Avem şi cuţit. Pistolul ţi l-ai adus? Dap, şi muniţie”. Cred că seriozitatea cu care am realizat acest dialog a redus la tăcere definitiv cuplul de sighişoreni. Dar peştele nu era foarte atent la noi, şi după ce ne-a cerut cu o voce guturală sa închidem geamul că e răcit (deh, peştele era pe uscat) a început să-şi coordoneze afacerile prin telefon. Cele mai interesante afaceri se refereau la “Agnes” şi “Franciza” (numele le pun la oha, dar pe undeva pe-acolo sunt) pe care mergea să le ridice din Simeria, dacă nu mă înşel.

Pe drum jubilăm. România e frumoasă, frumuseţile păcătoase ale patriei trec pe lîngă noi (păcătoase pentru că era vinerea mare), totul e perfect.

La graniţă, vameşii sunt extrem de civilizaţi. Se vorbeşte civilizat, se face un control verbal al bagajelor (ce aveţi acolo? Haine. Bine.) şi mergem mai departe. Eu cu Sergiu încercăm să jucăm o partidă de go (nu prea îi place jocul pentru că nu prea îl ştie, şi nu îi place să piardă).

Ungaria

În Ungaria devin nervos. Starea mea de nervozitate e amplificată de propriile mele păreri în legătură cu ungurii, şi cu aşteptările mele în privinţa vameşilor unguri. În mod ciudat, în Lokoshaza nimeni nu mă pune la zid pentru crima de a fi român. Controlul vameşilor este la fel de sever ca al românilor (adică deloc sever) şi în cîteva minute totul e gata. Mă aşteptam să scriu epopee eroice despre ridicarea României din lista ţărilor care sunt permanent victimizate, oriunde – în schimb şed, erou veştejit, agăţat de geamul murdar al vagonului care face cursa Bucureşti-Nord – Krakow neînţelegînd de ce nu e nevoie să mă iau de gît cu ei. Spiritul meu combativ adoarme la loc, şi după o oră de staţionare, în care mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos şi să călătoresc doar noaptea ca să nu mă vadă duşmanul ungur la faţă pornim din Lokoshaza.

Primii paşi prin Ungaria (cu trenul) îmi schimbă însă părerea. Nu există nici un om cu gură hrăpăreaţă de crocodil care să strige: “mănînc români pe pîine” şi pistolul pe care îl avea Sergiu la el e inutil (nu, Sergiu nu avea pistol la el, înţelegeţi, măh, că-i o glumă). Ieşirile xenofobe din mintea mea se mai calmează pe măsură ce văd Ungaria. Frumos, măcar ce am văzut eu din tren. Toate cîmpurile lucrate totul arăta foarte bine, foarte îngrijit, ceea ce s-ar putea să fie o impresie greşită (mă atenţionează cineva), dar impresia pe care mi-a lăsat-o mie este de o reconfortantă existenţă în care se cunosc locul lucrurilor şi lumea îşi cam face treaba. Inundaţiile sunt şi la ei destul de mari – văd un oraş care stă la cîţiva centimetri de a fi inundat. Şi cam atît. pe la 10 seara, poate mai tîrziu ieşim din Ungaria prin Nidashemeti şi odată cu viza de ieşire dispare si teama xenofobică de mîncătorii de români care sunt ungurii.

Slovacia

Nu am apucat să văd nimic din ea. Am mers prin Slovacia doar noaptea şi vameşii Slovaci mi-au întrerupt constant somnul, la venire şi la plecare, deci Huo lor, nu e vina lor dar n-am ce-i face.

Polonia

Vameşul polonez intră fără pic de civilizaţie direct peste noi în compartiment, aprinde lumina şi strigă ceva în poloneză. Buimaci, ne ridicăm în picioare şi căutăm actele, cu figuri de infractori prinşi asupra faptului. Vameşul îmi adresează o întrebare, mă uit oblic către el, după care rupe superior un pic de engleză: “Where do you go?” “Poland” “Poland, Poland, but where”. Răspunsul “Fuck you” nu cred că ar fi foarte potrivit aşa că îngaim cu greu numele care încă nu-mi intrase în sînge: “Bialystok”. Ne caută de bani, după care iese fără să salute. În spatele lui vameşul slovac (au punct de frontieră comun) vine timid, şi ne aruncă viza lui pe undeva aiurea prin paşaport.

Primul contact cu Polonia nu a fost prea frumos. De altfel eram frustrat, pentru simplul fapt că individul s-a repezit în noi nervos, fără pic de maniere, şi nici un alt vameş nu mai făcuse la fel. Nici înainte, nici după.

Ajungem în Krakow pe la ora 5 şi jumătate. dacă ţin bine minte. Cam o oră ne chinuim să înţelegem ce şi cum trebuie să cumpărăm. Nimeni în Krakow nu vorbeşte engleză. Atenţie, nu vorbeşte, pentru că de înţeles înţeleg engleză în stilul în care eu înţeleg poloneză: adică prin semne. Cu alte cuvinte am vorbit engleză prin semne cu tipa de la casa de bilete care a înţeles că trebuie să ne dea rezervare (loc) pentru trenul Krarkow-Warszawa dar nu e în stare să ne explice şi nouă lucrul ăsta. Îmi cere totuşi 20 de zloţi pentru care nu am soluţie- doar să îi întind cardul de credit şi să plătesc aşa (în ciuda instinctului paranoic de a nu-l folosi în străinătate). Totul e ok, ne aşezăm pe un scaun, faţă în faţă cu o pată de sos de roşii, să zicem (sînge, de fapt, dar să zicem că e sos de roşii) a cărei sursă nu doresc să o aflu. Trenul pleacă la ora 8 fixdin Krakow, nu prea mai avem timp să facem prea multe, decît Sergiu să aibă o adevărată aventură cu o hîrtie de 50 de zloţi pe care a dat-o şi a primit rest doar de la zece – după care s-a întors la vînzător, încercînd să îl convingă prin limbajul semnelor că mai are de primit 40 de zloţi. Reuşeşte în cele din urmă, şi cu banii recuperaţi urcăm în ICCC-ul PKP-ului (Intercity-ul şi CFR-ul polonez) spre Warszawa.

Observaţia numărul 1. Trenul merge cu o viteză ameţitoare prin Polonia. Pînă în Krakow Glowny trenul international mergea cu o viteză pe care o credeam supremă – şi provoca un zgomot al roţilor de tren mult mai interesant şi mai puţin leneş. Deoarece impresia e pur auditivă, mi-e foarte greu să o descriu, ce e cert: trenul merge prin Polonia cu o viteză dementă. Am făcut greşeala teribilă de a sta pe geamul deschis în ICCC. Diferenţa de presiune datorată vitezei este remarcabilă (ţi se înfundă urechile instantaneu), iar în momentul în care trenul nostru a întîlnit un tren ce venea din partea opusă suflul a fost atît de puternic încît m-a aruncat în spate (şi am peste 100 de kilograme, nu uitaţi).

Warszawa. Gara este enormă. E-NOR-MĂ. Warszawa Centralna este sub pămînt – sau sub o construcţie enormă, nu mi-e clar, dar ce e cert este că mergeam tîmpiţi prin gară încercînd să nu mai stăm cu limba scoasă salivînd de admiraţie. Din fericire Sergiu a reuşit să afle că trenul spre Bialystok stă să plece în 10 minute şi că nu mai avem nevoie de rezervare. Povestea cu rezervarea se repetă în tren, unde avem mare noroc cu o poloneză (nu mai zic că e o poloneză bună, ci de-acum încolo veţi presupune că de fiecare dată cînd zic “o poloneză” zic “o poloneză bună”) care ştia engleză şi a reuşit să ne explice (de la conductorul care nu ştia engleză) că n-avem nevoie de rezervare decît pentru Intercity şi trenurile expres (Expresowa, rulez, am înţeles şi eu asta).

Ajungem la Bialystok pe la ora 2 jumătate, şi suntem conduşi acasă la Anja. Anja e simpatică, scundă, un pic însărcinată :). Tatăl ei, şofer de taxi, ne duce. E divorţat de mama Anjei, aşa că nu rămîne – oricum apartamentul ar fi fost Mult Prea Mic ™.

Limba, fetele, oraşul

Limba poloneză este … diferită. De exemplu primul şoc. Suntem în Biauîstok. Aflăm cu un pic de şoc ca l (de fapt e l tăiat) se citeşte u, iar y este î, drept urmare Białystok (care are în el un l tăiat) se citeşte cum ziceam. Cît despre alte elemente de limbă: înjurăturile noastre clasice conţin foarte multe elemente ruseşti foarte uşor recogniscibile şi de polonezi – singurul cuvînt salvat de această pedeapsă este de patru litere, începe cu p se termină cu ea şi înseamnă ceva gen ‘potul’, sau ‘cîştigul total’ la loterie (am o poză ca dovadă). Limba e destul de melodică, îmi place să o aud, dar scrierea e infectă, extrem de complicată. Dar sintagmele de bază: “gin dobrî” (un fel de bună ziua) sau doar “dobrî” dacă eşti leneş. “gin cuieu” (mulţumesc). “foarte mult” e ceva de genul: “barzo dobje” dacă nu mă înşel, dar ca străin te descurci cu primele două fără probleme (limbajul semnelor e universal).
Este ciudat cum însă această limbă dificilă pentru noi nu împiedică fetele să fie fantastice. Diferenţa dintre o plimbare în weekend prin centrul oraşului Bialystok şi centrul Braşovului: fetele sunt de cîteva ori mai frumoase, fără să expună la fel de multă piele. elegante prin simplitate, şi mai ales disponibile, pentru că, pentru a-l cita pe Bogdan “bărbaţii polonezi sunt unul şi acelaşi” şi aşa e, parcă îs toţi traşi la indigo.

Oraşul este frumos. Cochet, dar în cele din urmă plictisitor, cum spuneau cam toate prietenele Anjei. Curat, cu clădiri frumoase, inclusiv două catedrale extraordinare – una roşie, din cărămidă, alta albă, mult mai mare şi mult mai impresionantă, cu zid interior. Poate cînd voi reuşi să mă prind cum se foloseşte site-u lacesta voi pune şi poze pe măsură.

Nunta

Frumoasă. Simplă. S-a ţinut în palatul de căsătorii din Bialystok, care e extrem de frumos şi prezentabil, şi după aceea s-a mers direct la restaurant, unde s-a mîncat, s-a băut şi s-a cîntat pe măsură. Probabil surpriza tuturor a fost că ‘voi nu sunteţi ţigani’ şi în cele din urmă neamul pan-european al Anjei a realizat integrarea României în Europa restrînsă a lor, cu multa vodkă şi cu mîncare bizară. (un sfat, cînd mergeţi în străinătăţi şi nu ştiţi ce mîncare să cereţi, cereţi constant cartofi şi friptură. Altfel v-aţi putea trezi cu cine ştie ce specialităţi ce vă vor pune în situaţia tristă de a posti).

Prima parte a nunţii s-a tinut cu generaţia bătrînă, apoi a venit ‘tineretul’ adică prietenele Anjei. Cheful a ţinut pînă pe la ora 1, şi s-a continuat în discotecă – unde din păcate n-am putut merge din cauza cazării mele 🙁 oricum, mai multe poate voi spune într-un blog entry viitor.

Rădăcini

Drumul de întoarcere a fost destul de greu – şi mai ales plictisitor. Am avut tren de plecare din Bialystok pe la ora 4, am ajuns în Braşov pe la ora 8 jumătate joi, chiar la timp pentru a prinde eşecul groaznic al Stelei în semifinală. Cu diferenţa de curs ies la calcul vreo 27 de ore şi jumătate. Destul.

Totul a fost ok, nu au fost evenimente, şi nu am mai avut temerile paranoice, xenofobe, de la primul parcurs prin Ungaria – într-un fel am învăţat cu ocazia asta ceva mai mult despre percepţia mea asupra străinilor, şi am corectat suficient de mult.

Dar dacă această călătorie a fost un progres în ceea ce priveşte felul meu de a gîndi cu privire la străini, şi mai ales la unguri, alta e situaţia în legătură cu românii. Pe măsură ce se apropia graniţa cu România mă întrebam ce părere au ei, ungurii, de exemplu, despre noi. Aveam să aflu într-o gară, cred că Bekescsaba, sau ceva de genul ăsta, în care am avut prima întîlnire cu civilizaţia românească. Un grup de ‘bişniţmeni’ dar mai ales ‘bişniţwomen’ care au invadat vagonul nostru intrînd violent peste toate celelalte compartimente (al nostru a fost ferit). Pînă în acel moment nimic, dar absolut nimic nu deranjase drumul meu cu trenul – pînă la istericalele românilor ce invadau vagonul. “Popor de gîşte”, mi-am zis eu, iar Sergiu, cu amar, recunoştea şi el că “au dreptate să ne numească ţigani”.

Cam asta a fost. Mai multe mai încolo.

Comments

Old (Ieşirea) — 2 Comments

  1. Mă bucur să aud că ți-a mai trecut frica de unguri 🙂 Pasul următor e să descoperi ce oameni de treaba sunt 😛

  2. Acum, că m-am convins că nu muşcă, sunt sigur că-s de treabă. Începusem să miros chestia asta de mai demult. Oricum, în entry-ul ăsta am dramatizat destul de mult starea, dar e şi o sămînţă (bogată) de adevăr.