Nu-i opri pe cei care vor să plece

Acum câțiva (mulți) ani un prieten și coleg de muncă a venit la mine să-mi ceară un sfat. Se pregătea să plece, și, ca la orice loc de muncă la care cineva a stat vreme de câțiva ani buni, avea dubii dacă e o alegere bună sau nu. Dacă să o facă sau nu.

Era nemulțumit, în fiecare zi ieșeam „la țigară” și vorbeam despre cine ce a mai făcut, bârfe și intrigi de birou, din ce în ce mai acide. Individ foarte talentat, în ultima vreme devenise delăsător, și nu era singurul, devenise parte dintr-un mic grup de „rezistență” care începuse parcă să se lupte cu șefimea.

Și eu, în naivitatea mea, încercam să-l conving pe om să nu plece. Dar nu m-a ascultat pe mine, omul s-a dus în altă parte, doi ani mai târziu era la fel de nefericit, dar sper că pe un salariu mai bun, și măcar o vreme fusese într-o pauză de nefericire. Mi-a părut rău că a plecat, puteam fi nefericiți împreună, în aceeași firmă, și am fost un pic supărat pe oamenii care l-au adus în starea în care omul să-și dorească să plece.

Ani mai târziu, urcând pe ierarhie, un coleg din echipă mi-a venit să mă anunțe că vrea să plece. Primul instinct a fost să încerc să îl conving să rămână, dar real, ca middle-manager, singurul lucru pe care puteam să i-l ofer e o bătaie pe umăr și o vorbă bună, că asta e singura unealtă pe care ți-o dă corporația pentru a rezolva probleme. În orice caz, mi-am ținut gura, și am ascultat.

În timp am avut mai multe episoade de genul ăsta. Episod după episod mi-a fost din ce în ce mai clar că singura constantă e că atunci când cineva și-a pus în cap că singura soluție pentru „mai bine” e să plece, e bine să nu-l oprești, pentru că fie va trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru bunăstarea lui, fie va trebui să trăiești cu reproșul că i-ai oprit „mai-bine”-le.

Ideea foarte importantă e că sunt mai multe lucruri de luat în considerare. În primul rând, pe plan personal, am început să înțeleg mai bine ideea de „revoluție personală”. Uneori, pentru a ieși dintr-o rutină neproductivă, cea mai bună idee e să îți produci o schimbare suficient de mare cât să te re-anime. Pentru mine au fost mai multe momente – unul din ele a fost momentul când mi-am luat masterul de Informatică. Nu pentru că m-a învățat foarte multe, ci pentru că m-a forțat să fac/gândesc și altceva decât lucrurile pentru muncă.

Dar o schimbare de loc de muncă poate cauza o astfel de revoluție personală. Începi cu zero nemulțumiri și cumulezi nemulțumiri noi, interacționezi cu alți oameni, înțelegi mai bine experiențele prin care ai trecut la locul de muncă anterior. E un moment bun de reevaluat prioritățile. De învățat niște lucruri despre sine.

Din postura de conducător de proiect, am învățat un lucru în toți anii ăștia. Uneori nici nu ai nevoie de „cei mai buni oameni”, ci de o echipă bine sudată, care împreună vor face mai mult decât orice rockstars. Nimic nu se compară cu o echipă care funcționează sănătos, cu oameni care colaborează cu plăcere, care își iau pauză de la birou doar ca să discute cu pasiune despre un detaliu de implementare în pauza de țigară în loc să stea să își mai verse niște nemulțumiri. Dar nu poți avea așa ceva cu un om care e pe picior de plecare. E un lucru care devine evident în timp – oricât de bun ar fi omul, devine o mare piedică în calea implementării proiectelor.

Pentru că asta se întâmplă, de fapt, oamenii respectivi, deși talentați, valoroși, devin piedici în calea realizării proiectelor. Ideile lor devin impractice, fanteziste, foarte des oamenii își asumă mai multe responsabilități și, previzibil, nu sunt capabili să le ducă la capăt. Oamenii respectivi vor să devină eroi ca să demonstreze că sunt indispensabili proiectului – încurcând în cele din urmă pe toată lumea.

Soluția e să îi lași să plece. Să îi ajuți să plece, chiar. Indiferent de cât de importanți sunt. E singurul mod în care poți să-i ajuți și pe ei, și să te ajuți și pe tine și pe proiectul pe care vrei să-l realizezi.

Zilele astea din ce în ce mai mulți oameni vorbesc despre plecat din țară. Eu însumi am trecut prin aceeași temă acum mulți ani, și atunci am decis să rămân. Aș fi putut pleca acum cinci ani (chiar eram destul de hotărât să o fac) dar lucrurile nu s-au aranjat suficient de bine atunci. Am renunțat la ideea de a pleca, deși rămâne încă o opțiune (pentru că de ce nu?). Dar zilele astea, în ultimii doi ani aud multe voci de oameni care vor să plece.

E dureros să auzi atât de mulți oameni talentați dorind să plece. Dar de ceva vreme nu mai încerc să conving pe nimeni să rămână. Ba din contră, îi încurajez să plece; chiar am fost prost înțeles în momentul în care am zis că poate că e cazul ca oamenii respectivi nici să nu se mai uite înapoi. Că așa cum nu ar trebui să te intereseze cum merge mariajul fostei neveste, așa cum nu e treaba ta cât succes are firma pe care ai părăsit-o, tot așa ar trebui să te preocupi de viața ta în noul loc pe care ți l-ai ales. Să-ți respecți alegerea, și să te concentrezi pe ce ai de făcut acolo.

Da, pleacă foarte mulți oameni valoroși. Sper însă să rămână cei care chiar vor cu adevărat să se implice și să schimbe lucrurile. Sfaturile din afară sunt valoroase, dar nimic nu e mai valoros decât munca reală făcută pentru modernizarea României. De-asta sfatul meu pentru cei care sunt frustrați cu România și vor să plece este să plece. Să plece, să nici nu se mai uite înapoi. Și o zic fără supărare și fără să caut un conflict, e un sfat prietenesc, dat din inimă. O să fie mai bine și pentru ei, și pentru noi ăștia care am rămas – că aflăm și noi cine suntem și ce vrem.