Overanalyzing Hush 04 - Sexualizarea benzii desenate

Poate unul din aspectele cele mai controversate în legătură cu benzile desenate americane este sexualizarea personajelor. Nu vorbesc aici despre artă erotică (aici japonezii au mai multe de spus) ci vorbesc de sexualizarea eroilor din benzile desenate de largă circulație. Era inevitabil să discutăm despre subiectul ăsta, pentru că în orice formă ar fi exprimată, sexualitatea este problematică; dacă o cenzurezi nu e bine, dacă o reprezinți nu e bine, dacă o accentuezi nu e bine, orice ai face nu e bine. E oarecum de înțeles, sexualitatea e o treabă foarte intimă și sexul a fost și este în mijlocul unora din cele mai mari bătălii politice din epoca internetului.

Frumusețea ca trăsătură de caracter

În primul rând, nu pot să remarc că americanii sunt incapabili să creeze personaje de bandă desenată care să nu arate frumos după standardele epocii. Ah, da, există personaje negative care au defecte vizibile, dar uneori chiar și răufăcătorii sunt arătoși, pe principiul „iată ce bărbat falnic era acest individ oribil ca și caracter, și iată că l-am doborât”.

Este superficial? Poate, dar atractivitatea personajelor este unul din lucrurile care vând revista de benzi desenate. Cred că e ceva ce ține subtil de psihicul uman - ne e mult mai dificil să ne atașăm de lucruri real urâte, dezechilibrate. Și nu e vorba că nu ar putea s-o facă, dar o fac mai ales când sunt personaje care rezistă cel mult o pagină, două, nu mai mult. Excepțiile sunt rare, nu spun că nu există, dar sunt rare și e de înțeles de ce.

Și acum nu o să încerc un comentariu politic că da, sigur, pun oamenii din zone neprivilegiate să arate oribil - mai apar figuri urâte și prin scenele de masă - banchete oficiale, de exemplu, ca semn că acel personaj nu ar trebui să ne placă.

Se jonglează destul de mult cu lucrul ăsta. Personajele negative sunt uneori neatractive (Penguin, TwoFace și Joker îmi vin în minte la o primă trecere în revistă). Când Penguin apare în scenă știi că nu trebuie să-ți placă. TwoFace e mai interesant, are o jumătate atractivă și o jumătate hidoasă, și poate că TwoFace e exemplul cel mai bun de frumusețe ca trăsătură de caracter. În schimb, când personajele negative sunt frumoase cel mai des este pentru a crea un nivel de decepție la primul contact cu cititorul, sau (mai ales în privința personajelor feminine) pentru a amplifica vina. Și pentru că vorbim de personaje feminine atractive…

Sexualizarea (e în ochiul privitorului)

Pe vremea în care dreapta politică nu își activase suficient de tare retardul neoconservator auzisem multe conversații în legătură cu felul în care personajele feminine sunt mult prea sexualizate și obiectificate în benzile desenate. Pot să îmi imaginez un activist feminist șocat la vederea coperții lui Batman #609, de exemplu. Tulburător, două femei sunt îmbrăcate sumar sau prea revelator, sunt practic subjugate masculului alfa care nici măcar nu se uită înspre ele, nu le tratează cu considerație ci… ah… iată-l el este de fapt sub controlul lui Poison Ivy care își exercită domina… ăăăă, sunt un pic confuz. Confuzia e comică de îndată ce te uiți în interiorul revistei, pentru că acolo Batman e salvat de Huntress, dar să nu anticipăm.

Din nou, insist, nu vorbim aici de artă erotică. Arta erotică a existat dintotdeauna, presa s-a folosit pentru a tipări biblii și pornografie, dar nu vorbim despre asta, ci vorbim despre lupta creatorilor (de bandă desenată aici) cu o Americă ultra-conservatoare, în care s-a creat un scandal pentru fiecare centimetru pătrat de piele descoperită reprezentată vizual.

În 2014 un nou început pentru banda desenată SpiderWoman a fost înecată în scandal. Artistul italian Milo Manara (cunoscut pentru bandă desenată erotică publicată încă din anii ‘70) propusese o poză pentru prima pagină, poză care a stârnit un scandal mediatic extraordianar (nu prea aveam știri mai bune prin 2014, e drept). Faptul că Milo Manara copiase o poziție clasică a lui Spiderman nu a contat foarte mult pentru comentatorii epocii; a contat mai mult faptul că benzile erotice conțineau poziții similare. Nu ar fi fost nicio problemă dacă în loc de Spiderwoman ar fi fost Spiderman; nimeni nu s-ar fi gândit că e o problemă când benzile desenate cu Spiderman îl puneau în fix aceeași poziție. Dar dacă apare o femeie…

Realitatea e că poza pe care o propunea Milo Manara poate fi ușor interpretată ca indecentă, mai ales dacă știi mai multe despre autor (un exemplu de desen tipic Manara). În același timp prea puțini și-au pus problema în legătură cu o poziție de acest gen când apare Spiderman ca protagonist.

Moralitatea de scandal

E de înțeles, lucrurile astea se întâmplau în plin Gamergate când zone artistice care nu fuseseră abordate critic foarte mult (jocurile video în general) începuseră să ajungă la suprafață și reexaminate prin lentila moralității de scandal. Ce este asta? Este genul de poziție morală indefensibilă și inatacabilă, un paradox moral care poate să țină o conversație deschisă ad-infinitum. Și am ales ca exemplificare pentru moralitatea de scandal situația cu spiderman din 2014 pentru că mi-ar fi fost mult mai dificil să prezint unul din primele astfel de personaje creat în 1941 de un psiholog într-o relație poliamoroasă, care credea în superioritatea femeilor și descria jocurile de tip bondage o practică nobilă. Wonder Woman venea îmbrăcată în costum de bondage care include un bici (lassoul adevărului :D) și care avea ca slăbiciune Cătușele Submisivității. O vreme, personajul Wonder Woman a fost un fel de „cine știe cunoaște”, până când a devenit un personaj suficient de ancorat în universul DC încât să nu mai poată fi eliminat sau alterat semnificativ. Nu știu dacă au existat real scandaluri de presă în jurul personajului Wonder Woman - pe vremea aia noi ne jucam de-a puritatea sexuală care să ne călăuzească pe drumul făuririi raiului comunist. Din câte citesc, lumea nu s-a scandalizat prea tare nici pe-atunci, probabil puținii care știau despre ce e vorba au preferat să nu vorbească.

Mă întreb dacă crearea unui personaj ca Wonder Woman ar fi fost posibilă în 2020. Probabil că nu, dar nu e din cauza unei ipocrizii crescute a societății. Marston, creatorul nominal al lui Wonder Woman, ataca subtil o problemă specifică societății în care trăia el. Acum avem alte preocupări, de exemplu resurgența fascismului ca neoconservatorism sau pauperizarea clasei de mijloc prin gig-economy și concentrarea resurselor în mâinile privilegiaților. Și, ah, să le explicăm oamenilor că nu, o fustă scurtă nu înseamnă invitație la viol, pentru că de atât sunt capabili idioții noștri.

Un lucru pe care îl remarc e și că majoritatea scandalurilor în materie de sexualizare și sexualitate (în bandă desenată și nu numai) se învârt cel mai des în jurul personajelor feminine - se vorbește prea puțin despre sexualizarea personajelor masculine. Spiderman scapă ușor, iar din coperta de la Batman 609 pe care v-am prezentat-o mai sus, nu știu exact care din personaje e mai sexualizat, dar în mod sigur Poison Ivy și Catwoman par ținte mai facile pentru comentatorul scandalagiu. Moralitatea de scandal își găsește mai ușor rădăcinile în zona foarte alunecoasă a sexualității feminine, din cauza logicii circulare construite în zeci de ani de retard intelectual. Și, să nu uităm, argumentul final, protejarea copiilor, nu cumva să li se distrugă mințile.

Nu cred că totuși coperta de la Batman a creat un scandal în 2003 când a fost publicată. Ca societate aveam alte priorități pe-atunci și nu cred că a stat cineva să vâneze un număr de Batman să-l pună la zid.

În loc de concluzii

Subiectul acesta e suficient de stufos și își merită probabil o carte separată; vreo trei volume de câte 1500 de pagini, mă gândesc. Pentru mine reîntâlnirea cu Batman în Hush a fost un moment de reflecție pe tema asta; am stat să mă întreb dacă sexualizarea e exploatativă sau nu. Nu pentru că simțeam că ar fi, ci pentru că văzând prea multă moralitate de scandal afișată public am ajuns să-mi pun întrebări în legătură cu ce e deranjant și ce nu. Cum ziceam, nu cred că este deranjant, și până la urmă prezența personajelor este deja „folclor” bine stabilit în universul DC Comics. Nu simt nici că banda s-ar duce înspre pornografie, dar recunosc că m-am întrebat dacă pentru unii oameni nu e un pic ciudat momentul în care o fesă a lui Catwoman ia prim-planul unei pagini întregi.

Într-un fel, pot înțelege și fiorul conservator de a interzice ca periculoasă orice reprezentare potențial sugestivă, așa cum pot înțelege că înainte să le pui în mână o astfel de bandă desenată pe mână unui copil sau unui conservator trebuie să le explici că e o diferență între sexualizare artistică (prezentarea atractiv-sexuală) și pornografie (prezentare explicit-sexuală), și chiar dacă benzile desenate împing uneori limitele acestor reprezentări putem să avem o abordare mai echilibrată a subiectului. Cred că sexualitatea o să fie o preocupare eternă a societății umane - și diferitele atitudini față de subiect vor stârni mereu conflicte. Prezentarea personajelor în benzile desenate este mereu exagerată într-o direcție sau alta - sexualizarea e doar o dimensiune a prezentării personajului; nu e singura. Până la urmă ceea ce vinde o bandă desenată e așa numita „power of cool” - dacă e suficient de incitant pentru cititor. Nu contează dacă anatomia nu permite, important e să se simtă cititorul cool când vede desenul tău. Batman care are pieptul cât un autobuz? Sigur! Poison Ivy care stă în mijlocul iernii cu spatele gol și acoperită doar de o pânză subțire care se mulează pe corp? Bring it on!

Și nu uitați că în toate treburile astea și eu sunt doar un părerolog. Chiar dacă atac destul de mult și feminiștii ultra-protectivi cu imaginea femeii în societate, și conservatorii ultra-agresivi cu orice ar putea da puteri sau drepturi femeilor, și eu pot să greșesc.

Overanalyzing Hush

Batman: Hush poate fi achiziționat și în România prin Libris și Cărturești. Overanalyzing Hush este un loc unde o să reflectez asupra benzilor desenate, asupra unuia din cele mai populare personaje și universului construit în jurul lui, și nu numai.

Episodul 01, 02, 03, 04…