Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul

„Arhanghelul Raul” este probabil cea mai amuzantă poveste pe care o să o citiți anul acesta, E povestea unui creativ român care moare și e trimis din Iad după niște beri. Sau despre o armată a nașilor de tren care se luptă cu creaturi pandimensionale. Sau despre drojdierul timpului, omul care își caută iubita în fiecare schimbare de direcție a universului.

Sau, v-ați prins voi. E o poveste complexă, cu o mulțime de idei amuzante în spate, genul ăla de poveste la care râzi la fiecare paragraf. Pe scurt, cum ziceam, un creativ român moare, e transformat în arhanghel și trimis să rezolve o ruptură în continuumul spațiu timp – și nu vă lăsați intimidați de cuvintele mari gen „continuum” și „pandimensional”. Problema multiversului este expusă foarte simplu, foarte clar, fiecare termen explicat cu naturalețe.

„Până și cel mai prost om de știință știe că universul ăsta în care trăim, cu trei, hai patru, dimensiuni este un univers de săraci și că, în realitate, există un infinit de universuri cu un infinit de dimensiuni, pentru oamenii care-și permit”

După ce ajunge pe pământ, Arhanghelul Raul face echipă cu doi nași de tren și un polițist sub acoperire trimis să investigheze unde se duc banii pe care îi fac din șpăgi nașii CFR. Realitatea e că sistemul CFR ascunde, în spatele incompetenței, o adevărată armată care luptă contra forțelor supranaturale care ne invadează universul. Cel mai important – soarta universului e hotărâtă de determinarea echipei care luptă contra creaturilor care vor să scape din iad, contra paznicului de la intrarea în ministerul Transporturilor și contra unei secretare care nu vrea să-și facă treaba și insistă să-i încurce pe toți. Printre altele.

Așadar, citiți-o. Cumpărați-o. Nu e nicio pagubă dacă dați banii pe ea, e ieftină și cei de la editură au mai dat drumul la un tiraj, semn că oamenilor le-a plăcut, și semn că dacă o cumpărați o să apară în librării curând alta în loc, să aibă și alții. E o carte cu umor, care cu câteva foarte mici excepții poate ajunge chiar și la cel mai pudic cititor. Este un SF + Fantasy care nu îți cere cursuri de fizică sau mitologie nordică. Nu se bate cu marea literatură, nu e genul de carte pe care să o recitești de zece ori pentru a descoperi adâncimi nebănuite, ci e genul de carte pe care o recitești ca să prinzi glumele pe care le-ai sărit la prima lectură pentru că râdeai prea tare. O găsiți pe site-ul Nemira, pe emag sau pe libris.ro.

În mod normal mi-aș fi închis recenzia aici, doar că, după micile fricțiuni produse în comunitatea SF, se cade să vorbesc mai mult despre carte. Să încep, așadar, cu lucrurile care scârțâie.

Primele capitole nu au legătură evidentă între ele, și sunt folosite pentru construcție. Întrebarea e, întotdeauna, dacă cititorul va trece de cele trei sau patru capitole care introduc câte-o chestie nouă sau nu. Știu din lucrurile pe care le-a povestit Ovidiu că a urmărit o structură cinematografică, și simți asta în fiecare pagină (umorul e foarte des de natură vizuală) – dar filmul își permite să introducă trei fire paralele pentru că nu o să iasă clientul din sală doar pentru că nu a priceput primele trei minute. Literatura însă funcționează altfel. Avantajul lui Ovidiu (sau, să zic așa, ca un carțoman profesionist, „Avantajul la Eftimie”) e că are umor și că capitolele sunt foarte scurte.

Dar ăsta e și un dezavantaj. Uneori ai impresia că ești bombardat cu glume sau cu interpretări amuzante. Capitolele scurte pot deveni „frustrant de scurte” și cred că genul acesta de frustrare a „transpirat” la mai mulți cititori care au recenzat cartea.

Scriitura nu e perfectă. Ovidiu scrie scurt, dinamic, dar nu reușește să facă nicio descriere și se bazează foarte mult pe dialog. Pe alocuri încearcă, însă fragmentele descriptive, necesare în orice text, fie se concentrează pe detaliile nepotrivite, fie apar pentru a transmite o singură idee simplă sau amuzantă. Nu este foarte rău, nu o să se plângă mai nimeni în afară de vreo doi-trei scorțoși care se consideră profesioniști ai umorului și o să spună că e prea multă bășcălie pentru că pentru ei umorul adevărat e gluma aia la care stai să te gândești jumătate de oră înainte să te prinzi.

Umorul, în schimb, îi vine foarte natural. Dialogurile sunt amuzante, mult mai expresive decât fragmentele descriptive, și1)acest „și” e pus aici pentru a sta între două virgule, spre groaza literaților, slavă Domnului, cartea e aproape un scenariu de teatru sau de film. De fapt, dacă nu scoate Ovidiu rapid un scenariu de film după carte, ar trebui să sară un UNATC-ist la interval cu ideea asta cât mai repede.

Umorul îmi amintește de Urmuz, Creangă și Caragiale. Textul e absurd până în măduva oaselor – dar e un absurd mult mai plăcut, mult mai inteligibil decât la Urmuz. E un absurd util, nu doar experimental – e un absurd întins pe 170 de pagini cu curaj, în mod reușit. Paralela cu Creangă a văzut-o deja și a explicat-o mai pe larg George Damian într-o postare despre „Diavolul și Dănilă Prepeleac în eterna Românie sau Science Fiction tradițional”. Și, evident, datorită stilului abordat (dialog teatral, semi-absurd, care ascunde, însă, critică socială), Caragiale e cea mai apropiată inspirație locală. Cât despre inspirațiile din mediul internațional, Ovidiu vorbește de Čapek și Hrabal, despre care nu mă pot pronunța, însă cred foarte sincer că îi lipsește foarte mult Terry Pratchett2)pe bune, chiar ar fi fost nimerit un pic de pratchett-ism în textul ăsta.

Știu că Ovidiu vrea să spună că acest text este SF – și este, pentru că dincolo de glumă tezele ficționale legate de multivers sunt luate în serios, și sunt explicate serios, dar cu umor. În același timp, textul e fantasy și, deși lui Ovidiu nu îi place genul, textul e mai mult fantasy decât SF.

Ca un roman de debut eu zic că stă foarte bine. Evită multe din erorile de construcție tipic românești – chestii precum info-dump-ul sau excesul de adjective. E dinamic, e amuzant, e plăcut. Este o carte pentru „entertainment” – pentru amuzament și distracție. E nerecomandat celor care se iau prea tare în serios sau buzoienilor care insistă că nu sunt moldoveni.

În orice caz, puneți mâna de-l cumpărați. Nu există încă e-book sau audio-book, nici ca film, dar până se face filmul după carte o găsiți fără sticker-ul „cartea după care s-a făcut primul film românesc amuzant de după Filantropica” pe site-ul Nemira, pe emag sau pe libris.ro. Sau în librării, că deja acum e mai mult ca sigur și în stocul librăriilor mari3)cu excepția Teleormanului, unde sperăm că a ajuns măcar în librăriile mici.

ovidiu-eftimie-arhanghelul-raul-c1

Și coperta e beton, îmi place cum locomotiva are mustăți, îi dă personalitate Șoaptei lui Zamolxe

PS: Câteva din firele epice din Arhanghelul Raul le-am prins prin viu grai, direct de la Efu. Mi se părea neverosimilă posibilitatea de a strânge toate poveștile alea și încă câteva într-o singură poveste unitară, dar i-a ieșit. Gg, Efu, gg.

PPS: Acum îmi dau seama că nu am scris despre teza accidentului tehnologic în SF-ul lui Ovidiu. Sper, totuși, că am fost convingător în ciuda absenței acestei explicații naturale.

NOTES   [ + ]

1. acest „și” e pus aici pentru a sta între două virgule, spre groaza literaților
2. pe bune, chiar ar fi fost nimerit un pic de pratchett-ism în textul ăsta
3. cu excepția Teleormanului, unde sperăm că a ajuns măcar în librăriile mici

Comments

Ovidiu Eftimie – Arhanghelul Raul — 6 Comments

  1. Eu am simțit mai mult Douglas Adams, dar revin cu o recenzie pe blog, Facebook sau unde apuc 🙂

    P.S: De câțiva ani, fix în domeniul din care a plecat (dintre cei vii) Raul Malcea, se dă o mare bătălie între copywriteri și cei care nu admit niciun fel de virgulă înainte sau după „și”, pentru că așa le-a spus lor educatoarea la grădiniță.

    • Lasă-mă să ghicesc, toți au picat de acord că cacofonia e o chestie nasoală, nu? 🙂

      S-ar putea să ai dreptate cu Douglas Adams, acu’ știu că Ovidiu nu a zis „bă, hai să bag și niște Adams, sau Creangă, sau Caragiale” ci a scris un text pe care voia să-l citească lumea.

    • Virgula e de fapt un război întreg. Avem oameni care n-o pun nici sub amenințarea armei, de frică să nu pice „înainte de și” (unde, repet, nu e greșită în anumite contexte), între subiect și predicat sau între predicat și complementul direct. Alții pun un puhoi de virgule, victimele lor citind zilnic fraze precum: Pe fata, pe care am văzut-o, nu o știam, prea bine, dar, totuși, o cunoșteam, din vedere. Când întrebi ce-i cu avalanșa de virgule, ți se răspunde mereu cu tembela replică: Am vrut să pun emfază! Pe ce!?! Aveam un dialog!?!

  2. Pingback: „Arhanghelul Raul” se lansează și la Brașov | dorinlazăr.ro

  3. Pingback: Arhanghelul Raul – un roman SF, realist și pus pe glume – Business Touch

Comentariul tău