Sunt zeci de variante în care pot să intitulez acest post, dar am ales sentimentul care m-a marcat cel mai puternic – acela al unei Românii balcanice, occidentale și puternic românești, cu o patină unică pe care cu greu o mai poți găsi azi.
Am o casă la țară. Bine, nu e a mea, dar în principiu va fi, cîndva, în viitor. Casa la țară ca toate casele la țară – cu ogradă, și în ogradă cu ’d-ale casei’ – o ceapă, o roșie, viță de vie… chestii de genul ăsta.
V-am ars, mank-v-ash. Sunt tanar, am 13 any shi trimit seMse-uri, d-aia skriu asha. Sau, ca să citez un pasaj original: „Am desquis soobiectu asta joost becuz mi plak Placebo…topic 4 fans…mel prepheratte…hotnews…km toot tche tzine d Placebo;)” [link pe mtv.ro, a dispărut între timp] . Nu, nu îmi aparțin mie dejecțiile. Pentru cei care nu văd problema, nu, problema nu este că nu-mi place Placebo (sunt buni, îmi plac). Problema este brain-damage-ul la care noua generație se supune.
Citesc prin bloguri despre One Day Blog Silence, și vreau să înțeleg ce e în mintea celor ce propun astfel de omagii.
Mă îndrept spre casă. E noapte, e ora 10 seara, și pe drum nu mai circulă multă lume – doar vreo doi copii se joacă prin șanțul din fața blocului. Unul din ei, cel mai mare, stă aproape imobil în mijlocul trotuarului. Își întinde cotul, ocupînd strategic aproape tot trotuarul. Mă uit la el. Am un metru optzeci, 120 de kilograme (chiar dacă nu arăt decît 100 din ele), sunt tuns scurt și privesc fioros spre el. De fapt, nu spre el. Spre cotul lui. De la 10 metri privesc către el, și el știe că vreau să trec pe-acolo. Se întinde, vrea să mă oblige să mă opresc din drumul meu, dar pe măsură ce mă apropii știe că voi trece pe-acolo. Și temător își trage cotul.
Ultimele două săptămîni ale mele pe scurt:
Zurich-ul este un oraș superb. Dincolo de toate aventurile de-acolo, inclusiv Uetliberg-ul care ar merita povestit pe ore în șir, sau povestea lui Kase Fondue (aka Cheese Fondue), per total Zurich-ul este o palmă dată peste ochii patriotismului local gen: „România e cea mai frumoasă țară din lume”. Zurich-ul e un oraș scump care își justifică scumpetea prin toate lucrurile incredibile pe care le reprezintă. Aaaah, să țin minte să fac și un log entry despre transportul din Zurich – o chestie genială.
Nu prea urmăresc știrile. Nu le urmăresc pentru că mi se pare un efort absolut inutil făcut doar pentru reconfirmarea faptului că da, în România nu se întîmplă nimic.
Nu sunt mare cititor de bloguri. Nu prea am vreme, nici să scriu, nici să citesc, și dacă aș avea vreme sau inspirație să scriu (altceva decît fragmente de 20-30 de rînduri) aș scrie altceva. În orice caz, observ că devin un blogger. Îmi pun cîteva însemnări pe net, care au cititori, puțini dar buni, sunt în prima pagină din google dacă vei căuta după „Dan Bursuc” și nu știu nici o cale de a mă sustrage acelei poziții.
Quijote, ultimul disc (primul DVD???) al Adei Milea este mediocru. Nu poți discuta foarte mult despre o piesă de teatru sau despre un film mediocru, dar Quijote mă intrigă. Nu știu de ce, dar Quijote a rămas ripăit pe mp3 player-ul meu, și dețin și DVD-ul și CD-ul audio. Și culmea, este discul care acum este în CD Player – și fie schimb eu prea rar CD-ul, fie pur și simplu îmi place. Pentru că dincolo de mediocritatea lui, Quijote îmi place. Mărturisesc!
Un film românesc care are un singur mare defect: are o poveste cutremurătoare, dar refuză cu obstinație să fie cutremurător. Filmul debutează cu finalul, reluînd apoi ultimele 12 ore din poveste. Începutul e șocant, tulburător, dar sfîrșitul nu mai impresionează pe măsură.