Când scriu lucrurile astea referendumul Moldovei legat de Uniunea Europeană pare că trece. Nu știu rezultatul, și oricare ar fi mă interesează mai mult cei aproape 50% din votanți care au votat contra uniunii europene. Vorbim de un dezastru similar cu Brexitul, unde oamenii și-au tăiat singuri craca de sub picioare și după aia s-au așteptat de la ăia care i-au mințit să livreze ce au promis. Doar că spre deosebire de Marea Britanie, Moldova nu are secole de trecut colonial din care să se hrănească.

Ar trebui să știți cine e Andrei Pogăciaș, mai ales dacă sunteți pasionați de istorie. Are un podcast (show YouTube) unde este invitat permanent, Colecționarul de Istorie, dar a căpătat foarte multă proeminență în momentul în care a colaborat la producția Rise of Empires, sezonul cu Vlad Țepeș, după care a fost invitat la mai multe show-uri YouTube. Înregistrările sunt populare și ușor de găsit, ceea ce îmi dă de înțeles că nu ar trebui să explic prea mult cine e omul😀.

Un trend absolut jenant în social media este să vezi tot felul de prompturi formulate la stilul „Ce opinie ai apăra în felul ăsta?”. Este o formă de a stimula angajamentul, genul ăla de tehnici pe care le foloseau și bloggerii la început (ca să nu mai vorbim de lepșe și alte mizerii similare inspirate din oracolele pe care le schimbam în școala generală). Trendul ăsta devine din ce în ce mai enervant și pentru că e un loc unde oamenii să vină și să expună cele mai controversate idei pe care le au, pentru a porni conversații neplăcute.

Am pus întrebarea asta neîntâmplător; Chrome tocmai se pregătește (dacă nu a făcut-o deja, nu știu, că nu mai folosesc) să scoată suportul de adblockers. Blocarea reclamelor e o treabă foarte importantă în internetul de azi; dar nu vorbim doar de blocarea reclamelor. Vorbim și de date personale - carduri, conturi, parole, locurile prin care ajungi pe internet. După ce Chrome a avut probleme cu faptul că chiar și în modul incognito salva datele tale pe serverele Google, și strânge problemele cu ghiotura.

Azi o să vorbim un pic despre activism politic și despre tentația de a confunda cauzele marginale ca fiind cauze înfrățite. Discuția a pornit de la un manifest pro-Palestina, și înainte de a continua discuția vreau să fac niște precizări. În ultimii ani am învățat să nu mă pronunț definitiv pe niște probleme pe care nu le-am studiat suficient, și nici să nu folosesc cercetarea altora pentru a trage propriile mele concluzii, pentru că alții pot fi (și cel mai des sunt) motivați politic și propagandistic. Dar poziția mea superficial construită față de conflictul din jurul Israelului este că pe de o parte ai o țară care pentru a supraviețui are nevoie de un scut anti-rachetă pe care să-l folosească uneori în fiecare zi, și care e înconjurată de națiuni care au ca edict moral și politic „moarte evreilor”. Tind, așadar, să dau dreptate Israelului în conflict. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care uneori Israelul acționează ca un stat terorist la rândul său, pe de altă parte îmi e greu să iau apărarea unor națiuni conduse de facțiuni teroriste care au ca plan genocidul unor populații dictat pe plan politic și religios.

Să zicem că multă vreme ai fost prins într-un cerc de oameni și opinii de o anumită factură. Nu contează factura - ar putea să fie un grup neonazist, sau un grup ecologist, un grup foarte religios, un grup naționalist. Fără să vrem ne găsim foarte des în astfel de grupuri - putem fi în mai multe, de exemplu putem fi în același timp foarte ecologiști și naționaliști, putem fi în grupuri puternic opuse până în momentul în care ideologiile intră în conflict. La orice punct în viața noastră suntem în grupuri care dețin opinii extreme. Nu trebuie să țină de politică, de aspecte sociale - uneori pur și simplu credem că Rust este un limbaj de programare oribil sau Dark Souls e o serie de jocuri tâmpită care încurajează elitismul anti-jucător. În orice caz, asta e poziția de plecare. Vreau să vorbesc despre un moment anume, cel în care ne angajăm într-o dihotomie (separare a unui întreg în părți care nu se suprapun) și navigăm dintr-o parte în cealaltă a dihotomiei.

This will be a short rant. Unusual, I know. I subscribed to a platform that allows me to access some resources I need to work on my history podcast and the first mail I get is about how they released a research assistant that will help me improve I’m not sure what. It’s probably LLMs, and if I would care I would’ve read it and confirm it. However, it doesn’t matter. I’m here to tell you why you don’t need to focus on AI. It’s relatively simple:

Context: o fată de la Atos din Timișoara s-a sinucis după ce i s-a cerut să-și facă îmbunătățească performanța de pe o zi pe alta, altfel e concediată a doua zi. Povestea e lungă și complicată, și, sincer, nu îmi doresc deloc să o comentez. Citiți poziția lui Doru Șupeală pe blogul lui, poziția organelor statului care trebuiau să preîntâmpine problema aici. Nu mă voi pune să judec o situație pe care nu o cunosc și nu o înțeleg suficient de bine. Situația e complicată, percepția realității depinde de unde anume pe scara ierarhică te afli, e cu capitalismul ăla blanao pe care ni-l bagă pe gât toată lumea în ultima vreme.

Am fost în weekend la Descântatele, concertul Irinei Rimes din Arenele Romane, și a fost unul din concertele alea pe care le pun într-un top 5 al celor mai bune concerte la care am fost; și primul al unui artist român care să ajungă în acel top. Hai să vă povestesc de cum a fost.

Aud că e o mare tragedie cu faptul că Shinoda a recrutat o nouă solistă pentru Linkin Park. Emily Armstrong e și crescută scientoloagă și a evoluat într-o trupă obscură până acum, Dead Sara. Dar ce am mai citit și ce am mai auzit e protestul că nu e „Linkin Park-ul pe care-l știu eu”. Că sună altfel.