Azi o să vorbim un pic despre activism politic și despre tentația de a confunda cauzele marginale ca fiind cauze înfrățite. Discuția a pornit de la un manifest pro-Palestina, și înainte de a continua discuția vreau să fac niște precizări. În ultimii ani am învățat să nu mă pronunț definitiv pe niște probleme pe care nu le-am studiat suficient, și nici să nu folosesc cercetarea altora pentru a trage propriile mele concluzii, pentru că alții pot fi (și cel mai des sunt) motivați politic și propagandistic. Dar poziția mea superficial construită față de conflictul din jurul Israelului este că pe de o parte ai o țară care pentru a supraviețui are nevoie de un scut anti-rachetă pe care să-l folosească uneori în fiecare zi, și care e înconjurată de națiuni care au ca edict moral și politic „moarte evreilor”. Tind, așadar, să dau dreptate Israelului în conflict. Asta nu înseamnă că sunt de acord cu felul în care uneori Israelul acționează ca un stat terorist la rândul său, pe de altă parte îmi e greu să iau apărarea unor națiuni conduse de facțiuni teroriste care au ca plan genocidul unor populații dictat pe plan politic și religios.

Să zicem că multă vreme ai fost prins într-un cerc de oameni și opinii de o anumită factură. Nu contează factura - ar putea să fie un grup neonazist, sau un grup ecologist, un grup foarte religios, un grup naționalist. Fără să vrem ne găsim foarte des în astfel de grupuri - putem fi în mai multe, de exemplu putem fi în același timp foarte ecologiști și naționaliști, putem fi în grupuri puternic opuse până în momentul în care ideologiile intră în conflict. La orice punct în viața noastră suntem în grupuri care dețin opinii extreme. Nu trebuie să țină de politică, de aspecte sociale - uneori pur și simplu credem că Rust este un limbaj de programare oribil sau Dark Souls e o serie de jocuri tâmpită care încurajează elitismul anti-jucător. În orice caz, asta e poziția de plecare. Vreau să vorbesc despre un moment anume, cel în care ne angajăm într-o dihotomie (separare a unui întreg în părți care nu se suprapun) și navigăm dintr-o parte în cealaltă a dihotomiei.

This will be a short rant. Unusual, I know. I subscribed to a platform that allows me to access some resources I need to work on my history podcast and the first mail I get is about how they released a research assistant that will help me improve I’m not sure what. It’s probably LLMs, and if I would care I would’ve read it and confirm it. However, it doesn’t matter. I’m here to tell you why you don’t need to focus on AI. It’s relatively simple:

Context: o fată de la Atos din Timișoara s-a sinucis după ce i s-a cerut să-și facă îmbunătățească performanța de pe o zi pe alta, altfel e concediată a doua zi. Povestea e lungă și complicată, și, sincer, nu îmi doresc deloc să o comentez. Citiți poziția lui Doru Șupeală pe blogul lui, poziția organelor statului care trebuiau să preîntâmpine problema aici. Nu mă voi pune să judec o situație pe care nu o cunosc și nu o înțeleg suficient de bine. Situația e complicată, percepția realității depinde de unde anume pe scara ierarhică te afli, e cu capitalismul ăla blanao pe care ni-l bagă pe gât toată lumea în ultima vreme.

Am fost în weekend la Descântatele, concertul Irinei Rimes din Arenele Romane, și a fost unul din concertele alea pe care le pun într-un top 5 al celor mai bune concerte la care am fost; și primul al unui artist român care să ajungă în acel top. Hai să vă povestesc de cum a fost.

Aud că e o mare tragedie cu faptul că Shinoda a recrutat o nouă solistă pentru Linkin Park. Emily Armstrong e și crescută scientoloagă și a evoluat într-o trupă obscură până acum, Dead Sara. Dar ce am mai citit și ce am mai auzit e protestul că nu e „Linkin Park-ul pe care-l știu eu”. Că sună altfel.

Ați întrebat de podcasturi de ficțiune? Vreți ceva să ascultați? În mod normal, când vrem să ascultăm un podcast de ficțiune mergem la Ioana să o întrebăm. Nu, Ioana nu este o persoană fictivă, este chiar Ioana Adăscăliței, care face editarea audio la Podcastul de Istorie de ceva episoade încoace, și care are podcastul „Mărunțișuri și povești” - prima poveste, „Colegi de cameră”, e deja publicată. Ioana e motivul pentru care vă mai întreb din când în când ce podcasturi de ficțiune românești au apărut; de la ea am aflat de Orbis și de Biofy (scratch that, se pare că am aflat de la Ghanda :D ).

Continuăm cu music-dump-ul nu pentru că nu am despre ce să scriu altceva pe blog, ci tocmai fiindcă am prea multe de scris pe blog, așa că mai bine punem niște muzică.

I may hate the community, but I give Rust this: it’s safer than C. And C++. And maybe a few other languages, but that’s it. So, when it comes to choice regarding my future web-hosting server, I was really considering a web server written in Rust.

Ce s-a mai întâmplat recent pe la mine prin playlisturi? Dar dacă nu vă place muzica nu veniți la mine cu plângeri, ok?