Dacă încă îl mai prindeți în cinematografe, nu ezitați. Horia e cel mai bun film românesc pe care l-am văzut în ultimii 10 ani, fără niciun fel de concurență. Și acum, că am trecut de această introducere simplă, hai să vorbim despre el.

These two things don’t seem related, but they are. It’s not the timeframe that makes them related, but they are two sides of the same many-sided coin, I guess. So let’s look at them: the xz disaster and the redis debacle.

Am mai scris anul trecut despre podcasturi în două rânduri: #1, #2, deci dacă căutați alte recomandări uitați-vă acolo. Între timp au mai apărut câteva titluri care e posibil să merite urmărite.

Am rămas în urmă cu raportul la lecturi, dar asta doar pentru că lunile astea două m-am concentrat mai degrabă pe studiat pentru Podcastul de Istorie. Dar chiar și-așa, am strâns ceva lecturi, și hai să punem un pic recenziile pe scurt, să vedem ce am avut timp să citesc. În ordine cronologică, nu tematică (o să revin într-o altă postare cu un comentariu legat de progresul cu cărțile românești).

Rolul statului modern, cel puțin la modul teoretic, e să asigure siguranța cetățenilor din zona geografică pe care o păstorește, plătitori de taxe sau nu. Până acum 10 ani treaba asta însemna să ai armată și oameni la graniță, să nu-i lași pe ăia răi să intre, să ai poliție pe străzi, să nu-i lași pe tâlhari să prospere. România de bine de rău s-a achitat relativ decent de treaba asta. O să fie un pic cam mult pentru unii, prea puși pe scandal, dar de bine de rău avem niște certitudini referitoare la posibilii vecini dornici să ne invadeze, și România era până mai deunăzi o țară destul de sigură - foarte puține colțuri din orașele și satele românești în care să nu poți să te plimbi seara de unul singur, de exemplu. Bine, vorbim de un minimum de siguranță, dar e acolo.

Cum zilele astea sunt concentrat pe Podcastul de Istorie și nu prea am vreme de altceva, am mai puțină activitate pe aici. Dar asta nu înseamnă că nu mi-aș dori foarte mult să scriu despre câteva lucruri, și pe măsură ce mă gândesc la ele îmi dau seama că devin articole enorme. Așa că încerc să-mi ușurez treaba din viitor scriind despre mici bucăți înainte, să vă pregătesc.

Now, hear me out, it’s the middle of the night here and I’m feeling a bit rusty with my English, but we’ll try to be creative with this one. There are many ways in which we can say that we have a poisonous community, and I’ll enumerate a few in this article. Also, obviously, this is a very subjective article. It’s not about technical merits, although it will mention those as well, it’s more about the social engineering around Rust (programming language). But I hate it, and I don’t even have to touch Rust code yet (but probably will in the future). So join me in this wonderful trip of discovery to see in how many ways we can say the same thing, which is that the Rust community sucks.

Internetul românesc s-a învârtoșat la piesa Erikăi Isac ca taurul la pătura roșie. Piesa e scurtă, două minute și jumătate, e nerecomandată minorilor sau adulților pudici, este hip-hop făcut ca la carte (instrumental simplu, flow bun, mesaj contondent). Totuși, pentru că nu există nici un pic de autoanaliză, comentatorii de pe net s-au întrecut să joace fix rolul personajului principal al versurilor piesei, care e fix comentatorul de net care comentează unde nu-i fierbe oala. Cu el vorbește Erika Isac, și comentatorul de net s-a apucat să explice el cum că „da băi dar stai așea”.

Am pus la primărie, pentru că se solicitau opinii pe regulamentul de salubrizare, următoarea opinie legată de ecoinsulă. O salvez și aici să o am ca referință:

Cum știți, mi-am propus să citesc mai mulți autori români contemporani. Asta înseamnă că anul ăsta va fi destul de plin de cărți abandonate sau notate cu o stea, pentru că majoritatea autorilor români contemporani nu reușesc să fie suficient de convingători cât să ajung până la capătul lecturii.