Oh happiness, oh joy!

Cheful firmei.

Ce înseamnă asta în termeni umani? Că se întîlnesc cei care nu prea au curajul să-şi vorbească în timpul anului pentru a mînca şi bea pe banii firmei (adică ce a mai rămas din fondurile de protocol). Un motiv foarte bun de scîrbă colectivă mascată de cuvinte frumoase, în care toţi ne vom purta frumos pentru că, nu? Vin investitorii firmei să-şi vadă turma de resurse umane pe care o păstoresc.

Pînă una alta, free food/drinks. No need to get all political.

What the bleep do we know?

Există unele momente în care îţi dai seama că lucrurile sunt exagerate. Că eşti atacat cu o infuzie de patetism pentru un efect anume… Şi ai de ales dacă să-l respingi sau să-l accepţi.

Consider că patetismul nu ar trebui folosit pentru a transmite mesaje inteligente oamenilor inteligenţi. Infuzia de patetism este extrem de dăunătoare şi tinde să deformeze mesajul iniţial.

De aceea zic că “What the %^# do we know” este o greşeală şi o minune în acelaşi timp. O greşeală pentru excesul de patetism, şi povestea pe care se exemplifică ideile foarte interesante ce se vor transmise. Dar această poveste patetică este un supliciu ce merită îndurat pentru un mesaj destul de simplu: “Eşti ceea ce gîndeşti că eşti”.

De urmărit. Nu te vei uita a doua oară la el, cu toate acestea este un MUST SEE, măcar pentru întrebările pe care ţi le lasă.

Loved it.

PS: O groază de ştiinţă e la mijloc. Poţi să îl urmăreşti ca pe un documentar, şi cred că acesta e singurul mod în care se poate valorifica acest film.

Noutăţi (nu prea există)

Nimic nou, cum ziceam din titlu. Am reînceput să scriu la NaNo, după o perioadă generoasă de pauză (măcar acum nu mai pot spune că am scris prea mult într-un timp prea scurt) şi scrisul meu e un pic (mai mult) ruginit. Scriu, totuşi, în ideea că mă va prinde din nou, şi cînd voi fi total prins o să revin peste capitolele pe care le scriu acum.

Ah, mi-am schimbat yahoo ID-ul, prietenii mă vor contacta şi îl vor afla dacă e nevoie. O vreme o să mai merg şi cu ID-ul meu vechi, mulţumită lui gaim.

Altceva… Ah, am început să repetăm pentru colinde. Asta e o chestie foarte faină, despre care poate o să vorbesc mai încolo.

More… lemme think… Ah, da, de-acum bootez automat în Linux, după ce o perioadă turbată am bootat numai şi numai în Windows. Mi-e neclar de ce, dar acum rectific eroarea. Plus că am început să mă joc din nou pe Linuxa mea de-acasă şi mă simt bine; acum încerc să-mi compilez KDE 4 (pentru cei ce nu ştiu ce înseamnă asta, nu vă îngrijoraţi, încă n-am omorît pe nimeni. Încă. Din cîte ştiu eu.)

Aspecte pozitive: am reînceput să scriu, din ianuarie o să lucrez pentru o chestie mişto (hopefully).

Aspecte negative: Scriitura mea e ruginită, nu o să mai am vreme de absolut nimic 8-|.

Cum ziceam, nimic nou. Mai vedem.

PS: încă mă mai uimeşte reacţia oamenilor la povestea cu Patagonia.

Viaţă de scriitor

Am citit azi un articol scris de Marian Coman despre cum este să faci bani pe literatură în România. Sau, mai exact, despre cum NU poţi face bani din literatură în România. Sunt de acord cu el, chiar dacă se apreciază un pic plîngăcios. Nu mi se pare deloc plîngăcios, chiar e de apreciat felul lucid în care exprimă o problemă mare. Nu ne vom putea crea o cultură cu oameni ‘cu jumătate de normă’. Nu pot crea o cultură oameni care au deadline-uri în domenii mult mai pragmatice decît literatura, iar asta se vede în totala lipsă de gust ce ne omoară zilele astea.

Eu însă sunt un pic mai optimist. Văd o schimbare – deşi s-ar putea să fie o mică schimbare doar în mintea mea, nicidecum în realitate. Cine ştie? Poate mă amăgesc. Îmi amintesc totuşi că România a avut extraordinara perioadă interbelică, irepetabilă, dar o domentraţie că se poate. Poate că se poate. Poate nu noi. Poate noi o să muncim pe brînci pentru un viitor incredibil de nesigur. Avem însă datoria să creem vîrfuri ce trebuie să fie un model. Ceva perfectibil, dar care să poată fi un redeschizător de drumuri.

Avem nevoie de un ‘Scrieţi băieţi, numai scrieţi’ ? De un ‘Scrieţi, băieţi, numai scrieţi BINE’? Poate.

Da, mi-ar trebui ceva mai mult timp pentru scris. Nu zic nu. În momentul acesta, viaţa mea socială se reduce la minute pe care mi le acord cu indulgenţă. Deja cei dragi cred că am devenit un semi-monstru ce nu vorbeşte ci doar plănuieşte în secret cine ştie ce chestie ilegală. 🙂 Mă gîndesc că pierd timp preţios în care aş putea să programez pentru bani în plus, să-mi iau o maşină, să-mi iau o casă, să-mi amanetez viaţa pentru a putea să mă simt ‘în rîndul lumii’. Aş putea să fac asta. De ce nu o fac? Cred că sunt prea comod, şi de cînd sunt mic am visat într-o lume atît de frumoasă… Pentru că ştiţi… Lumea asta ar putea să fie aşa cum o visam cînd eram copii. Doar că în momentul ăsta ne-am pierdut sistemele de valori.

De aceea vreau să scriu. Vreau să scriu pentru a lăsa un copil să viseze. Voi de ce o faceţi?

PS: Recunosc, visez să fiu faimos şi bogat, şi ştiu că pe post de programator o să fiu cel mult mediocru şi neimportant, pentru că nu aş putea să realizez niciodată lucruri măreţe

Calvarul unei inime pribegi

Într-o discuţie veche de tot cu Raul ajunsesem noi la concluzia, deloc deplasată, că cea mai bună perioadă a României a fost, de bună seamă, perioada interbelică. Motivele noastre erau destul de clare – atunci România poate că nu putea fi considerată o putere mondială, dar de bună seamă avea cîteva ‘feature’-uri care o recomandau: mare exportatoare de petrol şi de grîne, şi de vite şi de oi, de exemplu. Nu luam atunci în seamă aspectele culturale, pe care de obicei, necunoscîndu-le prea profund (cel puţin eu) nu puteam să le aducem în discuţie decît din auzite.

Nu degeaba am început cu acest aspect. Pentru că (şi acum va trebui să citez în memorie) “anii ’30 au fost tare ciudaţi, cei mai ciudaţi ai României”. 80% din români erau tot desculţi, dar în acelaşi timp, în Bucureşti se învîrteau nume precum Liviu Rebreanu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Ţuţea, Cioran, Enescu şi de fapt orice listă pe care am face-o ar nedreptăţi cîteva zeci de nume pe care le uităm. Oameni care au activat în cea mai bogată cultural decadă a României, un vîrf cultural de o diversitate de neregăsit, şi care probabil va rămîne un unicat în istoria noastră.

Parfumul acelei epoci încearcă să-l reanimeze maestrul Tudor Gheorghe cu cel mai recent turneu al său “Calvarul unei inime pribegi”. E vorba de refrenele care au cîntat acea perioadă, la care reuşeşte să restaureze linia melodică ce poartă patina timpului imprimînd şi o notă modernă; renunţînd la franţuzisme, la cîntarea artificială a cîntăreţilor anilor patruzeci, dar adăugîndu-i farmecul vocii sale unice.

În cea mai mare parte e vorba de cîntece de dragoste, care celebrau femeia într-o manieră unică. Oricine va participa la aceste concerte, de bună seamă va primi un motiv de meditaţie. Un motiv de meditaţie nu doar individuală ci şi pentru întreaga noastră epocă, ce îşi asumă dreptul de a distruge orice urmă de tandreţe şi farmec în relaţiile intime. Ca să îl citez foarte inexact pe maestru: “Cei de atunci încercau să cucerească femeile. Nu spuneau ‘hai’ şi gata, era rezolvată treaba. […] şi pînă la urmă nici nu sunt supărat pe cei ce spun ‘hai’, ci pe cele care chiar se duc.”

Un spectacol care celebrează adevărata epocă de aur a României. Un aur prăfuit, dar care ne-ar fi dat şi poate care chiar ne-a dat un pic de luciu de universalitate. Concertul maestrului Tudor Gheorghe este un eveniment unic, ce nu trebuie pierdut.

Sunt atît de multe de zis, şi atît de multe de amintit. Să vorbesc despre vocea senzaţională? De remarcile, ‘intermezzo’-urile atît de fine şi inteligente. Să vorbesc despre un om care cîntă cu atîta bucurie încît ţi-e imposibil să nu i te alături? Sau despre orchestra ce o aduce cu el, care reuşeşte să restaureze farmecul unei epoci sublime?

Aş prefera să vă las să descoperiţi voi înşivă toate acestea. Ce aş mai vrea să vă spun este un gînd ce m-a urmărit tot drumul înapoi acasă. De bună seamă, avem datoria morală de a consemna epoca. Un lucru pe care uităm să-l facem, sau îl facem în moduri atît de seci încît nu vor rezista decît pe post de epitafuri ale unei lumi moarte.

Pentru o pereche de ‘ginşi’

După cum se ştie, unii oameni (ca mine) nu prea dau prea mulţi bani pe aparenţe. Yeah, yeah, ştiu, veţi spune că sunt ipocrit, dar nu sunt la fel de ipocrit dacă mai specific şi faptul că e vorba de aparenţa personală.

Cu toate acestea, din cînd în cînd mai e necesar . În cazul acesta însă nu e vorba de înlocuit încălţările, ci un banal pantalon, cunoscut în cultura noastră populară drept ‘gins’.

The hell is in the details, cineva spunea odată, şi mai mult ca sigur am dat de iadul detaliilor. Adică… Serios… Cît de greu e să-ţi găseşti o pereche de pantaloni normali într-un oraş de peste 300.000 de locuitori?

Foarte. Pentru că acum, toate perechile de jeans trebuie să aibă ceva. Fie sunt făcuţi pentru efeminaţi sau metrosexuali, mulaţi, evazaţi – aceştia sunt o categorie care umplu piaţa pentru că fac vînzare. Dar cei mai mulţi sunt fie:prea-

  • prea-spălaţi, de parcă aş trăi cu teama că cineva îmi va spune că “vezi că porţi ‘blugi’ noi”.
  • cu urme pe ei (de parcă ar fi trecut peste ei o gaşcă de elefanţi după ce au călcat prin praf de cretă)
  • cu rosături în partea inferioară (pe care pot să o scurtez, şi deci de care să scap)
  • cu rosături/rupturi/cusături peste tot
  • cu cusături inteligente, la mijloc, atît cît să arăţi dezmembrat
  • Cu întărituri de piele pe jumătate din buzunar.
  • Cu floricele pe buzunarul de la spate
  • şi în sfîrşit, cu vorba vînzătorului: “dar eu nu vă înţeleg. Pantaloni normali?”

Ok, oaaaaameni buni!

  1. Nu am dimensiuni de balerină. Sunt un om mai mult sau mai puţin normal.
  2. Vreau o pereche de ‘blugi’. Normali, de o singură culoare, fără alte detalii, şi fără material prin care să vezi.

Sunt două deziderate, zic eu, de bun simţ. Ce s-a întîmplat cu pantalonii ‘normali’? Vreau o pereche de jeans negri. Nu maro ecleziastic, nu roşu de motan încălţat, nu flori, nu toate porcăriile astea. Vreau să mă îmbrac. Dooooh!

Aştept cu nerăbdare un magazin de haine normale.

Updates

Evident, nimic nou. Adică, da, sunt lucruri noi, dar nu neapărat din cele de care mi-aş dori să anunţ. Nu aş dori să anunţ că merge greu acum să scriu la NaNo. Sunt la o treime din scriitură, şi simt că e cazul să fac o schimbare majoră. O schimbare majoră de la planul original, pentru că deja simt primul plan infantil şi stupid. Partea bună e că am o idee.

Sunt destul de tulburat zilele astea. Nu e acel sentiment de intoxicare pe care îl aveam destul de des – este mai degrabă vorba de oboseală, extinsă la toate nivelele. Am decis aşadar să fac o mică pauză, pe care însă o simt prelungindu-se – împotriva voinţei mele, dar se prelungeşte.

Sîmbătă o să fiu în Bucureşti la lansarea Oanei şi la întîlniri cu Teo, Jen şi alţi oameni de pe forumul de fantasy la tîrgul Gaudeamus. Într-un fel abia aştept o ieşire, deşi foarte curînd va mai fi una…

Cam atît.

NaNoWriMo part 1

Ok, aici se încheie partea 1, şi NaNoWriMo pentru mine. Nu am de gînd să dau prea multe explicaţii, cert este că nu mai am de gînd să mă bat cu numărul de cuvinte, şi cu kilogramele.

Am să mă lupt, în schimb, cu capitolele. Şi cu zilele rămase din luna noiembrie, pentru că obiectivul (să termin cartea în noiembrie) rămîne.

Iată ce o să fac. O să pun cît am scris pînă acum într-un document pe care o să-l numesc NaNoWriMo partea I care conţine primele nouă capitole (cît am scris pînă acum). Voi începe azi capitolul 10.

În total am planificat 26 de capitole, deci nu trebuie să îmi reamintiţi că sunt MULT în urmă. Da, sunt mult în urmă, mă bazez însă pe faptul că ultimele 6 capitole sunt cel mai uşor de scris, pentru că am deja toate personajele, şi toate acţiunile, şi trebuie doar să le închid.

Nu caut scuze pentru faptul că sunt atît de mult în urmă. Aş fi putut să o fac, dar sunt conştient că nu sunt complet lucid zilele astea. Sunt extrem de iritabil, si probabil faptul că sunt atît de mult în urmă are asupra mea o influenţă prea mare. Plus ce se întîmplă la muncă, independent de voinţa mea, şi iată rezultatul.

Pînă una alta, prima parte nu e rea. A doua parte însă va porni într-un ton total diferit, pentru că nu cred că mai pot duce personajele acelea cu starea asta de spirit.

Pînă una alta, concluzia e că prima parte e gata (sau aproape gata, mai trebuie pus un ochi critic pe ea, şi făcute corecturi minore, iar a doua parte începe azi.

Film: A fost sau n-a fost?

Cîteva cuvinte despre un film pe care tocmai l-am văzut, înainte să mă apuc de alte treburi. În ultima vreme am fost la ceva filme ce au mai apărut dar nu m-au impresionat excesiv. De data asta mergeam la un film despre care ştiam că a fost făcut cu buget redus, şi mă aşteptam la aceeaşi retorică anti-comunistă cu care ne-au bombardat zilele astea cineaştii români. Nu că ar fi ceva rău în asta, doar că retorica anti-comunistă nu are pic de vînă, şi e, de obicei, folosită doar ca fundal. Se vede că cei care fac filmele despre revoluţie nu-şi mai amintesc clar. Continue reading