Răzbunarea eternităţii ucise

Încerc să accept existenţa manelelor ca gen muzical, şi să înţeleg nu neapărat necesitatea, dar felul în care acest curent s-a insinuat în casele noastre, fie că vrem, fie că nu vrem (fiecare are un vecin manelist, nu? Chiar dacă stă la 10 km distanţă).

Să fac întîi un portret cît de cît realist al manelei. Nu voi analiza ce este – voi sunteţi mai potriviţi să concluzionaţi în această privinţă – ce mi se pare cu adevărat interesant este felul în care în jurul nonculturii suburbane se coagulează o forţă financiară atît de mare. Care este sursa de energie care face malaxorul social sa continue sa toace noi şi noi oameni? Din punctul meu de vedere… există o singură sursă posibilă pentru aşa ceva.

Dar să nu ne pripim cu concluziile. Să ne întoarcem un pic la problema de fond.

Care este România adevărată? Este România cu care ne mîndrim? Ionescu, Eliade, Cioran, Henry Coandă – cei care au făcut lucruri cu adevărat unice – care au pus lîngă numele României universalitatea. Să fie vorba de eroii noştri? De Decebal? De Ştefan cel Mare? De Mihai Viteazul? Poate de un Mihai Eminescu, sau un Tudor Arghezi? Un Blaga? Un Nicolae Iorga? Aceea e România?

Sau e România cu pantalonii rupţi în fund, cu oameni simpli dar muncitori, care au îndurat puterea altora, oameni născuţi ca popor sub biciul celor mai puternici ca ei?

Încep să înclin către a doua categorie. Nu mă înţelegeţi greşit. Ştiu foarte bine că excepţiile s-au născut din acest popor, sărac, dar frumos – pentru că este frumos ţăranul român – este deschis şi frumos, cinstit, muncitor, primitor.

Dar ne uităm în jurul nostru şi nu mai vedem asta. Dorin, eu cred că te înşeli, veţi zice. Nu, nu mă înşel, dar ţăranul român, sărac, muncitor, modest, cinstit, ei bine, ţăranul român este într-un deces perpetuu pe care nimeni nu are curaj să-l consemneze în registrul moral al naţiunii noastre.

Ţăranul român este încă o noţiune utilă demagogilor şi vînătorilor de voturi, comuniştilor (v-aţi întrebat vreodată cui naibii i se adresa Iliescu?). Mulţi români îşi cred apartenenţa la clasa ţăranilor, dar ei înşişi au încetat să fie ţărani pentru că ţăranul, pe cît de util (un vot al unui ţăran este egal cu votul unui individ care a studiat 20 de ani, şi înţelege cine şi de ce vrea să îl fure), pe atît de neprofitabil în realitate.

Că ţăranul român e o instituţie neprofitabilă asta e clar. Comunismul s-a asigurat ca afirmaţia ‘eternitatea s-a născut la sat’ moare pe hîrtia scriitorului, fără substanţă. Comunismul avea nevoie de forţă de muncă, iar orăşenii leneşi nu pot fi folosiţi pentru aşa ceva. Demolarea satului s-a făcut cu buldozere şi tractoare, cu cooperative (nu? taie-le orice urmă de iniţiativă)

Satul este cel care putea să ofere material pentru schimbare. Ce este clar (nu intru în detalii, nu e rostul acum) este că nici orăşeni nu au devenit ţăranii noi – ci au rămas să bîntuie oraşul – care nici el nu era prea omogen, prea bine ‘înfipt’ în societatea noastră pre-comunistă – şi au format un conglomerat suburban.

Care este problema cu acest conglomerat suburban? El are majoritatea componentele ideologice ale satului – exceptînd valorile reale; ţăranul suburban a fost golit de conţinut. Dar de departe cea mai mare problemă a ţăranului suburban este odrasla sa, pe care nu şi-a educat-o. De ce? Pentru că ţăranul român (cel frumos) crede în libertate şi mai ales în autoeducaţie, în bun-simţ, în respect – şi se bazează pe copil ca pe un om matur – pregătindu-l pentru viaţă. Dar asta era valabilă cînd ţăranul român muncea pe lîngă casa lui – în nici un caz cînd îşi tăia degetele în strungul stricat al patriei! Ce a rezultat din asta?

Exact ceea ce ştim. Vidul cultural şi educaţional din viaţa copiilor a fost umplut. Şi zic al copiilor deşi unii au 40-50 de ani – dar ei tot copii needucaţi au rămas. Vidul cultural şi educaţional din viaţa lor a fost umplut cu plăceri imediate şi fără substanţă, care îl golesc tot mai tare pe ţăranul suburban – dacă mai e ceva de golit de-acolo.

Şi e de golit. Căci deşi ţăranul suburban este neprofitabil pentru sine, el este profitabil pentru cei ce conduc roţile acestui malaxor social. Postasem zilele trecute un articol despre o revistă despre manele – întrebarea mea este: cum de cei care sunt prea săraci pentru a visa la averile lor reuşesc să susţină astfel de monumente de prostie? Să facă profitabili nişte indivizi aliteraţi? Răspunsul:

pentru că ie mulţi, domle

Încep să înţeleg din ce în ce mai multe despre lumea din jurul meu. Şi pe măsură ce faptele se adună, îmi dau seama că situaţia actuală se datorează în special atenţiei pe care oamenii de cultură nu o acordă suburbiei. Da, trebuie să ne obişnuim, nu mai avem sat, avem suburbie (excepţiile sunt rare) şi dacă eternitatea s-a născut la sat, ea a decedat perpetuu în magherniţele din jurul Bucureştilor.

Şi pentru asta plătim acum cu toţii. Este o răzbunare crudă, inevitabilă, a eternităţii ce a dorit să se întoarcă acasă, la sat, şi şi-a dat seama că în casa ei şi-a mutat un corturar calul, care a început să rumege cuverturile întinse pe ziduri.

Nici 2 lei (Numai 1.99 RON)

Ce poţi face cu NUMAI 1.99 RON?

Nu aţi ghicit. Nu, nu aţi ghicit. Cum adică de unde ştiu eu? Ştiu, sigur că ştiu. Pentru că nici eu nu aş fi putut crede asta.

Ţi-ai dorit vreodată să afli ce chiloţi poartă Adi Minune? Vrei să afli pe cine nu are la pipotă Viorica din Clejani? Vreţi să ştiţi cîte maşini a schimbat Adi de la Vîlcea? Vreţi să aflaţi ce fel de ani a pierdut Sorina cu Guţă? Cumpăraţi, cu NUMAI 1.99 RON, noul bilunar Manele Tv Magazin.

Citez din coperta I. “Adi Minune poartă numai chiloţi Boss şi Armani”. Viorica din Clejani nu-i are la pipotă pe Cîrcotaşi. Adi de la Vîlcea a schimbat peste 100 de maşini. Iar Sorina declară exclusiv pentru revistă: “Am pierdut ani buni cu Guţă”.

Cu alte cuvinte, dacă aveaţi întrebările dinainte aveţi răspunsul. Dacă nu, dacă doriţi o analiză mai profundă a acestor subiecte, va trebui să daţi cei 1.99 RON şi să vă cumpăraţi revista.

Revista debutează cu un editorial. Odă lui Sandu Tripon, semnat “Mircea N. Stoian, Licenţiat în Arte”. În nici un caz nu e vorba de arta scrisului, pentru că acest dar fatalmente îi lipseşte stimatului maestru Stoian. Citez: Spre deosebire de complicaţii minipoeţi, care îşi dau aere mai ceva ca un cauciuc înţepat cu cuiul, şi care ating sublimul în versuri gen: “priveam duios cum trepidează amigdalele de fluture”, Sandu Tripon versifică ce aude pe stradă. Şi o face bine.Ca şi maneliştii, Sandu Tripon are un simţ special de orientare în viaţă. Un fel de busolă, care funcţionează şi cînd proprietarul s-a împrietenit un pic prea tare cu paharul de ţuică. Editorialul se încheie ameninţător: Pentru cei care iubesc manelele, Sandu Tripon va deveni în curînd un nume de referinţă.. Vom reveni cu detalii.

Pentru că desigur, Sandu Tripon este punctul forte al acestei reviste (ceea ce nu neg), vom trece mai departe, întîi la nişte subiecte mai uşoare.

Deşi primul subiect este dificil. Întins pe patru pagini (cînd ar fi încăput foarte bine pe jumătate), interviul cu iz de reclamă al Sorinei fostă Guţă este o debitaţie patetică despre un soţ super-gelos. Întîmplător, sau nu, ca un fel de notă de subsol, apare poza lui Dan Bursuc (cum, nu ştiţi cine e?) care spune, împăciuitor (citez) Dan Bursuc îi spune mai mereu sub formă de glumă, Sorinei: “Sorina, vezi că ai rămas pe vechiul sistem”, în sensul că Sorina, încă, are tendinţa de a se îmbrăca cît mai sobru, aşa cum a invăţat-o viaţa alături de Guţă. Explicaţia e pentru maneliştii tineri, a doua explicaţie (aşa cum a învăţat-o…) e pentru precupeţe.

Următoarea pagină, intitulată “Valoarea mea, valoarea mea”… Poze cu manelişti şi cu maşini. NEEEEXT!!!

“Scurt pe 9”. De ce pe 9? Pentru că e pagina a noua. Ha ha, smart! Nu v-aţi fi gîndit niciodată, NUUUU? De-aici aflăm că în vreme ce ‘Adi de la Vîlcea nu se poate dezlipi de locurile natale’, sau, într-o efuziune de patetism, că ‘Dan Bursuc a sărbătorit 1 mai la Barcelona’. Citez din articol (care ar fi putut să se rezume la un :’Dan Bursuc a cîntat de 1 mai la Barcelona’):

“Rochii de seară, şampanii care curgeau rîu pe mesele restaurantului spaniol, caviarul care împodobea gusturile nepătate ale maneliştilor, banii aruncaţi în stînga şi-n dreapta lăutarilor(maneliştilor, n.t.), au constituit un spectacol al unui real “Chef de chef”.

Mai aflăm că Morgana crede că manelistele-s cam grăsuţe lîngă o poză ce mergea la fata de la pagina 5. NEEEXT
Nu o să trec prin toate articolele. Un astfel de supliciu ar fi inutil şi stupid în acelaşi timp. Revista continuă tot aşa. Uneori se fac articole despre un anumit cîntăreţ – acesta îşi dă pozele revistei pe unde şi le-a făcut şi el, cu ‘Aparatul gigital furat de la Germania’. Aflăm dintre idolii lor: Un Gigi Becali, un Adi Minune (despre care aflăm că îşi cumpără chiloţii din România, de la ‘Bugo Hoss’ şi de la ‘Harmanii’).

Mă voi concentra întîi asupra a două articole. Primul este articolul vedetei de la început: Sandu Tripon. Un articol despre un subiect ce le e familiar cetitorilor slovei măiastre, căci, citez: … mulţi dintre cei ce ne citesc au avut, au sau vor avea pe cineva în situaţia de a sta puţin la răcoare…. Puşcărie, adică. Da. Puşcărie. (Eternal damnation for only 1.99RON)

Al doilea articol este cel care de fapt m-a convins să scriu acest articolaş. Este vorba de un interviu acordat de Octavian Ursulescu (aţi auzit de el? cică era vedetă acu’ 20 de ani). “Manelele nu vor dispărea niciodată”.
Acest articol conţine de fapt întreaga morală a fenomenului. Octavian Ursulescu (Tavi pentru prieteni) vorbeşte despre maneliştii pe care îi apreciază, şi printre ei îl numeşte pe ‘Viorel de la Constanţa’. Citez:

R. O ultimă întrebare, ce-i transmiteţi lui Viorel?
O.U. Să-i dea Bunul Dumnezeu multă sănătate, atît lui cît şi familiei, şi să-mi trimită ultimul lui album şi un autograf, pentru că am un vecin împătimit de manele şi vreau să-i fac o surpriză!

Pagina cealaltă conţine interviul replică a lui Viorel de la Constanţa (“Viorel de la Constanţa e de acord”).

R. Dacă te-ar invita dl. Ursulescu la o petrecere, ai fi de acord să-i faci o reducere la onorariul care ţi s-ar cuveni?
V.: Depinde la cît se ridică onorariul, la urma urmei totul se negociază, nu?

Ei bine, copii, totul se negociază. Aşa este.

Am rămas consternat cu o singură întrebare. Bine, ştiu acum că Adi Minune poartă chiloţi pe care scrie Boss. Dar oare ce chiloţi poartă Adi de la Vîlcea? De bună seamă, pînă peste jumătate de lună va trebui să aştept. Detective Deepshit, amploaiat al agenţiei ‘Manele Tv Magazin’, is on the case.

O revistă care într-adevăr nu face nici doi lei.

Sunt altfel, mai diferit…

… şi de bună seamă mult mai special.

M-am săturat de rebeli. De diferiţi. De cei altfel, mai deştepţi cu jumătate de centimetru, mai altfel decît ceilalţi. M-am săturat de copchii care îşi etalează prostia public, de rebeli fără cauză, de rebelism stupid. Au intrat în normalitate.

Nu mai e nimic special în a fi special. Nu mai e nimic senzaţional, aşa că de ce vă obosiţi? M-am săturat de fiţele voastre plictisite. Le văd peste tot, le cunosc pe dinafară. Nu mai ai nimic nou pentru mine, copile, nu îmi zici nimic, iar după tine nu rămîne decît un praf fin, mult mai fin decît manierele tale, iar existenţa ta piere la prima pală de vînt.

Vreau să văd ceva de la tine. Ceva nou, ceva inteligent. Vreau să văd cum devii din consumator producător. Vreau să creezi. Vreau să scrii, să cînţi, să vorbeşti, să pictezi, să construieşti ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Vreau ceva nou.

Nu ai nici o scuză. Ai toată lumea la degetul mic, ai informaţie, ai toate şansele din lume. Nimeni nu-ţi mai pune stavile la gîndire. Nimeni nu te împiedică să faci ceva. Singurul care te împiedică eşti tu. Dai cu stîngul în dreptul la fiecare pas, într-o oribilă reiterare a eşecului constant care eşti. Copiii au ajuns curve şi drogaţi de la 13 ani, ăsta e rezultatul tău, asta e reuşita ta. Da, eşti altfel, dar sunteţi toţi la fel, toţi o apă şi-un pămînt.

Mergi acum şi dă-te cu fundul de pămînt. Începe să strigi că sunt incorect faţă de tine, că ai mîinile şi picioarele legate, că de fapt nu poţi nimic. Reclamă-ţi neputinţa, arată cu degetul spre cei ce n-au făcut nimic. Acuză-mă. Eu sunt de vină pentru ratarea ta.

Tu, natural, nu eşti de vină. Eşti altfel, mai diferit şi, de bună seamă, eşti cel mai special

Jazz night

11-13 mai – la Braşov se ţin ‘Galele de Jazz’.

Nu prea există public de jazz în Braşov. Sala era plină doar pe sfert, şi jumătate din cei prezenţi erau pensionari care probabil profitau de o reducere (dealtfel, recunosc, şi eu am profitat de o reducere pentru că sunt student. Măcar să profit şi eu de chestia asta)

În ciuda acestui fapt seara a fost superbă. A început cu o formaţie braşoveană 100% (Transilvania Band?)- nu cîntau de foarte multă vreme împreună, dar chiar şi-aşa reprezentaţia a fost excelentă. Remarcabile solo-urile de trompetă, în ciuda sonorizării (e drept că stăteam în rîndul 6 şi asta a atenuat din lipsa de prezenţă de spirit a inginerilor de sunet 😉 )
După aceea a urmat un trio din Italia, cu un basist îndrăgostit de contrabasul său (făcea nişte grimase foarte faine în timp ce mînuia instrumentul – muzical, golanilor, nu vă gîndiţi la prostii). Pianistul destul de bun (nu-l împuşcaţi, da?), doar bateristul un pic cam adormit. Desigur, au şi o scuză, băieţii erau proaspăt aduşi din Italia, veniseră de la avion direct pe scenă.

O pauză destul de scurtă a precedat concertul unei jazziste din Israel, care avea o voce sîsîită (cînd nu cînta) şi care, vorba bancului (Man, you have an obsession) avea o preferinţă specială pentru două subiecte: “sex” şi “orgasm”. Altfel, solistă excelentă ce a condus o oră de concert ce a trecut ca prin vis.

Apoi, principalul moment al serii, Mircea Tiberian şi Nicolas Simion într-un quartet avînd alături doi tineri – un basist tînăr extrem de talentat şi un toboşar strălucit. Concertul pe măsura numelor implicate… Dar bisul a fost ceva de vis. “Joc de doi” compusă de un jazzist român al cărui nume îmi scapă – la care a contribuit fiecare din artişti cu solo-uri incredibile – Tiberian crea poezie la pian, basistul înlănţuia teme complexe iar toboşarul… încă nu îmi găsesc cuvinte. Toate, evident începute şi încheiate de un Nicolas Simion cu un saxofon magic.

O seară ce s-a încheiat după 5 ore de muzică bună (concertele au început la ora 19, s-au terminat la ora 23:45) după care totul s-a continuat cu un Jam session în Deane’s Irish pub unde formaţia jazzistei israeliene a pornit un show superb. Nu am stat decît pînă pe la ora 1 jumătate, spectacolul a continuat, bănuiesc, destul de mult după 🙂

Fallen Elf, partea I

Azi noapte am reuşit în sfîrşit să pun punct primei părţi din Fallen Elf. De bună seamă cea mai scurtă din cele trei, şi cel mai dificil de scris – 18 luni de muncă, nenumărate rescrieri, cu un ultim capitol ce nu se dorea scris deloc (cel puţin 5 luni a durat scrierea ultimului capitol).

Munca la FE I nu este gata, totuşi. De fapt acum vine partea cea mai grea. Corectarea, posibil rescrierea unor porţiuni pentru coerenţă.

Dar un prim pas este făcut. Fallen Elf, partea I, nu mai e o iluzie.

Cronicile Narniene

Am terminat chiar azi dimineaţă de citit ultima carte din ciclul Narniei, şi ţin să zic cîteva cuvinte despre el.

În primul rînd nu vă aşteptaţi la texte de amploarea Stăpînului Inelelor, să zicem. Apoi tonul este total diferit – se adresează copiilor, copiilor în mod direct – este o carte pe care eu aş fi citit-o prin clasa a V-a, să zicem.

Ce e interesant la scrierile lui CSLewis este componenta socială care poate scăpa uşor din ochi, pentru că sunt întreţesute în mod extrem de subtil cu povestea propriu zisă. De exemplu, la sfîrşitul “Jilţului de argint” Lewis spune ceva de genul: “şi pentru că Directoarea nu mai era bună au făcut-o Inspectoare ca să aibă grijă de ceilalţi Directori, şi pentru că nu mai era bună nici pentru asta a ajuns în Parlament unde stă şi acum”. O ironie superbă la adresa unui sistem de valori dat peste cap. Într-un fel îl pregăteşte pe cititorul lui – astfel de cazuri ar trebui văzute cu zîmbetul pe buze. Sau felul foarte subtil în care vorbeşte despre teme grave precum trădarea, minciuna, şi chiar viaţa după moarte – cercul din interiorul lumii ‘de dincolo’ care e mai mare decît al primei lumi… şi tot aşa. Nu vreau să vă stric surpriza, totuşi, vă recomand doar să le citiţi… şi să îmi spuneţi şi mie părerile despre cărţi.

Fetişuri de putere

Cunosc pe cineva ahtiat de putere. În absolut tot ce face emană putere, vorbeşte despre putere, deşi ironia face să fie cel mai slab şi neajutorat în multe cazuri.

Aşa că nu pot decît să stau să mă întreb. La ce bun aceste fetişuri? La ce bun fraza pompoasă şi vorba înţeleaptă cînd puterea e doar în mintea ta?

Citisem undeva, sau poate nu citisem, dar zisesem chiar eu, că oamenii neputincioşi dar încăpăţînaţi sunt periculoşi. Periculoşi pentru că ego-ul lor încearcă cu demenţă să scape din capcana propriei neputinţe şi în cele din urmă rănesc. Adînc, puternic (pentru că asta încercau, puterea) şi ireversibil. La ce bun, vă puteţi întreba? Războaiele lor se pierd în istorie chiar înainte ca ei să dispară – legenda lor nu va fi spusă mai departe pentru că nu va fi nimeni în stare să o spună, nici doritor să o facă.

Aşa că încetaţi cu toţii cu încercările voastre netrebnice de a fi puternici. Încetaţi înainte de a fi prea tîrziu – pentru că în curînd veţi învăţa adevăratul gust al puterii, amar, şi adevărata formă a puterii… Iluzia. Nu are nevoie nimeni de luptele voastre, nu are nimeni nevoie de încercările voastre. Nu are nimeni nevoie de demonstraţia voastră de putere… Pentru că poate cei din jurul vostru nu ştiu cît de nemeritată e puterea voastră – şi care e satisfacţia dacă puterea e furată, mînjită, siluită? Eşti sus, deasupra mea, dar puterea ta e o furnică pe lîngă puterea spiritului care nu şi-o doreşte, care nu o visează, care nu o goneşte…

Pentru că aşa cum pentru puterea ta are un început, ea va avea şi un sfîrşit – şi nimeni şi nimic nu va mai purta umbra puterii tale.

Old (Ieşirea)

În primul rînd mulţumesc ideilor stupide şi aproape infame de salvare a documentelor pe care le pune la dispoziţie acest blog. Şi mai ales pentru felul atît de simplu în care poţi recupera un text la care ai scris jumătate de oră, doar pentru a-ţi da o eroare. Şi o urare sinceră de bine: “duceţi-vă în cîştigul meu la loterie” (explicaţia mai încolo) celor care cred că viitorul este aplicatia web.

Despre ieşirea asta o să vorbesc destul de mult – probabil pentru că am învăţat destul de multe despre mine însumi. Şi probabil o să uit foarte multe detalii importante, deci o să tot readuc în discuţie subiectul acesta.

Să o luăm, totuşi, metodic:

Motivul:

Ieşirea se datorează nunţii lui Bogdan (fratele lui Sergiu, amîndoi blonzi, amîndoi prietenii mei din copilărie) care a plecat în Danemarca pentru studii, unde şi-a şi găsit perechea. Anja, o fată simpatică din Bialystok, Polonia, care studiază şi ea în Polonia. Motivul pentru care nunta s-a făcut atît de repede este că pe drum e un copil, o fetiţă, dar Anja şi Bogdan erau deja logodiţi, deci să nu credeţi prostii (aşa cum credeam eu cînd nu ştiam decît ceea ce Sergiu, cu zgîrcenie, îmi spusese).

România

Plecarea vineri, ora 08.50 (sau pe-acolo) cu trenul care ne duce pînă la Cracovia. De la Cracovia va trebui să schimbăm pentru Warszawa (pentru cei ce nu ştiu, Varşovia, dar sună mult mai bine în original), şi în final pentru Bialystok. Pe la ora 8 dimineaţa ne întîlnim, sperînd sa nu fi uitat ceva, ne facem contractele de asigurare de sănătate pe 5 zile şi ne-mbarcăm.

În acelaşi tren cu noi o gaşcă de stelişti ardeleni care strigau obsesiv aceleaşi lucruri (cel mai decent era ceva de genul: “Să moară Borcea de supărare că Steaua este în semifinale”). Citez din Sergiu: “Este prima oară cînd nu mă bucur că văd stelişti”

Trenul este plin, avem vecini în compartiment. Un peşte şi doi sighişoreni. Pe sighişorenii dornici de discuţii îi reducem repede la tăcere cu un dialog de gen: “Băh, am uitat ceva? Paşaportul? Este. Banii? Asigurarea? Mobilul? Sunt. Mîncare? Avem. Avem şi cuţit. Pistolul ţi l-ai adus? Dap, şi muniţie”. Cred că seriozitatea cu care am realizat acest dialog a redus la tăcere definitiv cuplul de sighişoreni. Dar peştele nu era foarte atent la noi, şi după ce ne-a cerut cu o voce guturală sa închidem geamul că e răcit (deh, peştele era pe uscat) a început să-şi coordoneze afacerile prin telefon. Cele mai interesante afaceri se refereau la “Agnes” şi “Franciza” (numele le pun la oha, dar pe undeva pe-acolo sunt) pe care mergea să le ridice din Simeria, dacă nu mă înşel.

Pe drum jubilăm. România e frumoasă, frumuseţile păcătoase ale patriei trec pe lîngă noi (păcătoase pentru că era vinerea mare), totul e perfect.

La graniţă, vameşii sunt extrem de civilizaţi. Se vorbeşte civilizat, se face un control verbal al bagajelor (ce aveţi acolo? Haine. Bine.) şi mergem mai departe. Eu cu Sergiu încercăm să jucăm o partidă de go (nu prea îi place jocul pentru că nu prea îl ştie, şi nu îi place să piardă).

Ungaria

În Ungaria devin nervos. Starea mea de nervozitate e amplificată de propriile mele păreri în legătură cu ungurii, şi cu aşteptările mele în privinţa vameşilor unguri. În mod ciudat, în Lokoshaza nimeni nu mă pune la zid pentru crima de a fi român. Controlul vameşilor este la fel de sever ca al românilor (adică deloc sever) şi în cîteva minute totul e gata. Mă aşteptam să scriu epopee eroice despre ridicarea României din lista ţărilor care sunt permanent victimizate, oriunde – în schimb şed, erou veştejit, agăţat de geamul murdar al vagonului care face cursa Bucureşti-Nord – Krakow neînţelegînd de ce nu e nevoie să mă iau de gît cu ei. Spiritul meu combativ adoarme la loc, şi după o oră de staţionare, în care mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos şi să călătoresc doar noaptea ca să nu mă vadă duşmanul ungur la faţă pornim din Lokoshaza.

Primii paşi prin Ungaria (cu trenul) îmi schimbă însă părerea. Nu există nici un om cu gură hrăpăreaţă de crocodil care să strige: “mănînc români pe pîine” şi pistolul pe care îl avea Sergiu la el e inutil (nu, Sergiu nu avea pistol la el, înţelegeţi, măh, că-i o glumă). Ieşirile xenofobe din mintea mea se mai calmează pe măsură ce văd Ungaria. Frumos, măcar ce am văzut eu din tren. Toate cîmpurile lucrate totul arăta foarte bine, foarte îngrijit, ceea ce s-ar putea să fie o impresie greşită (mă atenţionează cineva), dar impresia pe care mi-a lăsat-o mie este de o reconfortantă existenţă în care se cunosc locul lucrurilor şi lumea îşi cam face treaba. Inundaţiile sunt şi la ei destul de mari – văd un oraş care stă la cîţiva centimetri de a fi inundat. Şi cam atît. pe la 10 seara, poate mai tîrziu ieşim din Ungaria prin Nidashemeti şi odată cu viza de ieşire dispare si teama xenofobică de mîncătorii de români care sunt ungurii.

Slovacia

Nu am apucat să văd nimic din ea. Am mers prin Slovacia doar noaptea şi vameşii Slovaci mi-au întrerupt constant somnul, la venire şi la plecare, deci Huo lor, nu e vina lor dar n-am ce-i face.

Polonia

Vameşul polonez intră fără pic de civilizaţie direct peste noi în compartiment, aprinde lumina şi strigă ceva în poloneză. Buimaci, ne ridicăm în picioare şi căutăm actele, cu figuri de infractori prinşi asupra faptului. Vameşul îmi adresează o întrebare, mă uit oblic către el, după care rupe superior un pic de engleză: “Where do you go?” “Poland” “Poland, Poland, but where”. Răspunsul “Fuck you” nu cred că ar fi foarte potrivit aşa că îngaim cu greu numele care încă nu-mi intrase în sînge: “Bialystok”. Ne caută de bani, după care iese fără să salute. În spatele lui vameşul slovac (au punct de frontieră comun) vine timid, şi ne aruncă viza lui pe undeva aiurea prin paşaport.

Primul contact cu Polonia nu a fost prea frumos. De altfel eram frustrat, pentru simplul fapt că individul s-a repezit în noi nervos, fără pic de maniere, şi nici un alt vameş nu mai făcuse la fel. Nici înainte, nici după.

Ajungem în Krakow pe la ora 5 şi jumătate. dacă ţin bine minte. Cam o oră ne chinuim să înţelegem ce şi cum trebuie să cumpărăm. Nimeni în Krakow nu vorbeşte engleză. Atenţie, nu vorbeşte, pentru că de înţeles înţeleg engleză în stilul în care eu înţeleg poloneză: adică prin semne. Cu alte cuvinte am vorbit engleză prin semne cu tipa de la casa de bilete care a înţeles că trebuie să ne dea rezervare (loc) pentru trenul Krarkow-Warszawa dar nu e în stare să ne explice şi nouă lucrul ăsta. Îmi cere totuşi 20 de zloţi pentru care nu am soluţie- doar să îi întind cardul de credit şi să plătesc aşa (în ciuda instinctului paranoic de a nu-l folosi în străinătate). Totul e ok, ne aşezăm pe un scaun, faţă în faţă cu o pată de sos de roşii, să zicem (sînge, de fapt, dar să zicem că e sos de roşii) a cărei sursă nu doresc să o aflu. Trenul pleacă la ora 8 fixdin Krakow, nu prea mai avem timp să facem prea multe, decît Sergiu să aibă o adevărată aventură cu o hîrtie de 50 de zloţi pe care a dat-o şi a primit rest doar de la zece – după care s-a întors la vînzător, încercînd să îl convingă prin limbajul semnelor că mai are de primit 40 de zloţi. Reuşeşte în cele din urmă, şi cu banii recuperaţi urcăm în ICCC-ul PKP-ului (Intercity-ul şi CFR-ul polonez) spre Warszawa.

Observaţia numărul 1. Trenul merge cu o viteză ameţitoare prin Polonia. Pînă în Krakow Glowny trenul international mergea cu o viteză pe care o credeam supremă – şi provoca un zgomot al roţilor de tren mult mai interesant şi mai puţin leneş. Deoarece impresia e pur auditivă, mi-e foarte greu să o descriu, ce e cert: trenul merge prin Polonia cu o viteză dementă. Am făcut greşeala teribilă de a sta pe geamul deschis în ICCC. Diferenţa de presiune datorată vitezei este remarcabilă (ţi se înfundă urechile instantaneu), iar în momentul în care trenul nostru a întîlnit un tren ce venea din partea opusă suflul a fost atît de puternic încît m-a aruncat în spate (şi am peste 100 de kilograme, nu uitaţi).

Warszawa. Gara este enormă. E-NOR-MĂ. Warszawa Centralna este sub pămînt – sau sub o construcţie enormă, nu mi-e clar, dar ce e cert este că mergeam tîmpiţi prin gară încercînd să nu mai stăm cu limba scoasă salivînd de admiraţie. Din fericire Sergiu a reuşit să afle că trenul spre Bialystok stă să plece în 10 minute şi că nu mai avem nevoie de rezervare. Povestea cu rezervarea se repetă în tren, unde avem mare noroc cu o poloneză (nu mai zic că e o poloneză bună, ci de-acum încolo veţi presupune că de fiecare dată cînd zic “o poloneză” zic “o poloneză bună”) care ştia engleză şi a reuşit să ne explice (de la conductorul care nu ştia engleză) că n-avem nevoie de rezervare decît pentru Intercity şi trenurile expres (Expresowa, rulez, am înţeles şi eu asta).

Ajungem la Bialystok pe la ora 2 jumătate, şi suntem conduşi acasă la Anja. Anja e simpatică, scundă, un pic însărcinată :). Tatăl ei, şofer de taxi, ne duce. E divorţat de mama Anjei, aşa că nu rămîne – oricum apartamentul ar fi fost Mult Prea Mic ™.

Limba, fetele, oraşul

Limba poloneză este … diferită. De exemplu primul şoc. Suntem în Biauîstok. Aflăm cu un pic de şoc ca l (de fapt e l tăiat) se citeşte u, iar y este î, drept urmare Białystok (care are în el un l tăiat) se citeşte cum ziceam. Cît despre alte elemente de limbă: înjurăturile noastre clasice conţin foarte multe elemente ruseşti foarte uşor recogniscibile şi de polonezi – singurul cuvînt salvat de această pedeapsă este de patru litere, începe cu p se termină cu ea şi înseamnă ceva gen ‘potul’, sau ‘cîştigul total’ la loterie (am o poză ca dovadă). Limba e destul de melodică, îmi place să o aud, dar scrierea e infectă, extrem de complicată. Dar sintagmele de bază: “gin dobrî” (un fel de bună ziua) sau doar “dobrî” dacă eşti leneş. “gin cuieu” (mulţumesc). “foarte mult” e ceva de genul: “barzo dobje” dacă nu mă înşel, dar ca străin te descurci cu primele două fără probleme (limbajul semnelor e universal).
Este ciudat cum însă această limbă dificilă pentru noi nu împiedică fetele să fie fantastice. Diferenţa dintre o plimbare în weekend prin centrul oraşului Bialystok şi centrul Braşovului: fetele sunt de cîteva ori mai frumoase, fără să expună la fel de multă piele. elegante prin simplitate, şi mai ales disponibile, pentru că, pentru a-l cita pe Bogdan “bărbaţii polonezi sunt unul şi acelaşi” şi aşa e, parcă îs toţi traşi la indigo.

Oraşul este frumos. Cochet, dar în cele din urmă plictisitor, cum spuneau cam toate prietenele Anjei. Curat, cu clădiri frumoase, inclusiv două catedrale extraordinare – una roşie, din cărămidă, alta albă, mult mai mare şi mult mai impresionantă, cu zid interior. Poate cînd voi reuşi să mă prind cum se foloseşte site-u lacesta voi pune şi poze pe măsură.

Nunta

Frumoasă. Simplă. S-a ţinut în palatul de căsătorii din Bialystok, care e extrem de frumos şi prezentabil, şi după aceea s-a mers direct la restaurant, unde s-a mîncat, s-a băut şi s-a cîntat pe măsură. Probabil surpriza tuturor a fost că ‘voi nu sunteţi ţigani’ şi în cele din urmă neamul pan-european al Anjei a realizat integrarea României în Europa restrînsă a lor, cu multa vodkă şi cu mîncare bizară. (un sfat, cînd mergeţi în străinătăţi şi nu ştiţi ce mîncare să cereţi, cereţi constant cartofi şi friptură. Altfel v-aţi putea trezi cu cine ştie ce specialităţi ce vă vor pune în situaţia tristă de a posti).

Prima parte a nunţii s-a tinut cu generaţia bătrînă, apoi a venit ‘tineretul’ adică prietenele Anjei. Cheful a ţinut pînă pe la ora 1, şi s-a continuat în discotecă – unde din păcate n-am putut merge din cauza cazării mele 🙁 oricum, mai multe poate voi spune într-un blog entry viitor.

Rădăcini

Drumul de întoarcere a fost destul de greu – şi mai ales plictisitor. Am avut tren de plecare din Bialystok pe la ora 4, am ajuns în Braşov pe la ora 8 jumătate joi, chiar la timp pentru a prinde eşecul groaznic al Stelei în semifinală. Cu diferenţa de curs ies la calcul vreo 27 de ore şi jumătate. Destul.

Totul a fost ok, nu au fost evenimente, şi nu am mai avut temerile paranoice, xenofobe, de la primul parcurs prin Ungaria – într-un fel am învăţat cu ocazia asta ceva mai mult despre percepţia mea asupra străinilor, şi am corectat suficient de mult.

Dar dacă această călătorie a fost un progres în ceea ce priveşte felul meu de a gîndi cu privire la străini, şi mai ales la unguri, alta e situaţia în legătură cu românii. Pe măsură ce se apropia graniţa cu România mă întrebam ce părere au ei, ungurii, de exemplu, despre noi. Aveam să aflu într-o gară, cred că Bekescsaba, sau ceva de genul ăsta, în care am avut prima întîlnire cu civilizaţia românească. Un grup de ‘bişniţmeni’ dar mai ales ‘bişniţwomen’ care au invadat vagonul nostru intrînd violent peste toate celelalte compartimente (al nostru a fost ferit). Pînă în acel moment nimic, dar absolut nimic nu deranjase drumul meu cu trenul – pînă la istericalele românilor ce invadau vagonul. “Popor de gîşte”, mi-am zis eu, iar Sergiu, cu amar, recunoştea şi el că “au dreptate să ne numească ţigani”.

Cam asta a fost. Mai multe mai încolo.

Blog mutat

Salut

Mi-am mutat blog-ul pentru că e inadmisibil ce se întîmplă în cealaltă locaţie. Groaznic. Nu înţelegeţi? Păi să vă explic. Scriu o jumătate de oră la un post, dau 'Publish' ca tot omul, după care mă pune să mă !! re-loghez !!,  după care mă pune să editez un post now… Gol. Evident, Back în browser, textul e pierdut pentru eternitate.

E a doua oară cînd se întîmplă chestia asta, drept urmare, PA blog.com.

Oricum, îmi place mai mult aici. 🙂