Sunt altfel, mai diferit…

… şi de bună seamă mult mai special.

M-am săturat de rebeli. De diferiţi. De cei altfel, mai deştepţi cu jumătate de centimetru, mai altfel decît ceilalţi. M-am săturat de copchii care îşi etalează prostia public, de rebeli fără cauză, de rebelism stupid. Au intrat în normalitate.

Nu mai e nimic special în a fi special. Nu mai e nimic senzaţional, aşa că de ce vă obosiţi? M-am săturat de fiţele voastre plictisite. Le văd peste tot, le cunosc pe dinafară. Nu mai ai nimic nou pentru mine, copile, nu îmi zici nimic, iar după tine nu rămîne decît un praf fin, mult mai fin decît manierele tale, iar existenţa ta piere la prima pală de vînt.

Vreau să văd ceva de la tine. Ceva nou, ceva inteligent. Vreau să văd cum devii din consumator producător. Vreau să creezi. Vreau să scrii, să cînţi, să vorbeşti, să pictezi, să construieşti ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Vreau ceva nou.

Nu ai nici o scuză. Ai toată lumea la degetul mic, ai informaţie, ai toate şansele din lume. Nimeni nu-ţi mai pune stavile la gîndire. Nimeni nu te împiedică să faci ceva. Singurul care te împiedică eşti tu. Dai cu stîngul în dreptul la fiecare pas, într-o oribilă reiterare a eşecului constant care eşti. Copiii au ajuns curve şi drogaţi de la 13 ani, ăsta e rezultatul tău, asta e reuşita ta. Da, eşti altfel, dar sunteţi toţi la fel, toţi o apă şi-un pămînt.

Mergi acum şi dă-te cu fundul de pămînt. Începe să strigi că sunt incorect faţă de tine, că ai mîinile şi picioarele legate, că de fapt nu poţi nimic. Reclamă-ţi neputinţa, arată cu degetul spre cei ce n-au făcut nimic. Acuză-mă. Eu sunt de vină pentru ratarea ta.

Tu, natural, nu eşti de vină. Eşti altfel, mai diferit şi, de bună seamă, eşti cel mai special

Jazz night

11-13 mai – la Braşov se ţin ‘Galele de Jazz’.

Nu prea există public de jazz în Braşov. Sala era plină doar pe sfert, şi jumătate din cei prezenţi erau pensionari care probabil profitau de o reducere (dealtfel, recunosc, şi eu am profitat de o reducere pentru că sunt student. Măcar să profit şi eu de chestia asta)

În ciuda acestui fapt seara a fost superbă. A început cu o formaţie braşoveană 100% (Transilvania Band?)- nu cîntau de foarte multă vreme împreună, dar chiar şi-aşa reprezentaţia a fost excelentă. Remarcabile solo-urile de trompetă, în ciuda sonorizării (e drept că stăteam în rîndul 6 şi asta a atenuat din lipsa de prezenţă de spirit a inginerilor de sunet 😉 )
După aceea a urmat un trio din Italia, cu un basist îndrăgostit de contrabasul său (făcea nişte grimase foarte faine în timp ce mînuia instrumentul – muzical, golanilor, nu vă gîndiţi la prostii). Pianistul destul de bun (nu-l împuşcaţi, da?), doar bateristul un pic cam adormit. Desigur, au şi o scuză, băieţii erau proaspăt aduşi din Italia, veniseră de la avion direct pe scenă.

O pauză destul de scurtă a precedat concertul unei jazziste din Israel, care avea o voce sîsîită (cînd nu cînta) şi care, vorba bancului (Man, you have an obsession) avea o preferinţă specială pentru două subiecte: “sex” şi “orgasm”. Altfel, solistă excelentă ce a condus o oră de concert ce a trecut ca prin vis.

Apoi, principalul moment al serii, Mircea Tiberian şi Nicolas Simion într-un quartet avînd alături doi tineri – un basist tînăr extrem de talentat şi un toboşar strălucit. Concertul pe măsura numelor implicate… Dar bisul a fost ceva de vis. “Joc de doi” compusă de un jazzist român al cărui nume îmi scapă – la care a contribuit fiecare din artişti cu solo-uri incredibile – Tiberian crea poezie la pian, basistul înlănţuia teme complexe iar toboşarul… încă nu îmi găsesc cuvinte. Toate, evident începute şi încheiate de un Nicolas Simion cu un saxofon magic.

O seară ce s-a încheiat după 5 ore de muzică bună (concertele au început la ora 19, s-au terminat la ora 23:45) după care totul s-a continuat cu un Jam session în Deane’s Irish pub unde formaţia jazzistei israeliene a pornit un show superb. Nu am stat decît pînă pe la ora 1 jumătate, spectacolul a continuat, bănuiesc, destul de mult după 🙂

Fallen Elf, partea I

Azi noapte am reuşit în sfîrşit să pun punct primei părţi din Fallen Elf. De bună seamă cea mai scurtă din cele trei, şi cel mai dificil de scris – 18 luni de muncă, nenumărate rescrieri, cu un ultim capitol ce nu se dorea scris deloc (cel puţin 5 luni a durat scrierea ultimului capitol).

Munca la FE I nu este gata, totuşi. De fapt acum vine partea cea mai grea. Corectarea, posibil rescrierea unor porţiuni pentru coerenţă.

Dar un prim pas este făcut. Fallen Elf, partea I, nu mai e o iluzie.

Cronicile Narniene

Am terminat chiar azi dimineaţă de citit ultima carte din ciclul Narniei, şi ţin să zic cîteva cuvinte despre el.

În primul rînd nu vă aşteptaţi la texte de amploarea Stăpînului Inelelor, să zicem. Apoi tonul este total diferit – se adresează copiilor, copiilor în mod direct – este o carte pe care eu aş fi citit-o prin clasa a V-a, să zicem.

Ce e interesant la scrierile lui CSLewis este componenta socială care poate scăpa uşor din ochi, pentru că sunt întreţesute în mod extrem de subtil cu povestea propriu zisă. De exemplu, la sfîrşitul “Jilţului de argint” Lewis spune ceva de genul: “şi pentru că Directoarea nu mai era bună au făcut-o Inspectoare ca să aibă grijă de ceilalţi Directori, şi pentru că nu mai era bună nici pentru asta a ajuns în Parlament unde stă şi acum”. O ironie superbă la adresa unui sistem de valori dat peste cap. Într-un fel îl pregăteşte pe cititorul lui – astfel de cazuri ar trebui văzute cu zîmbetul pe buze. Sau felul foarte subtil în care vorbeşte despre teme grave precum trădarea, minciuna, şi chiar viaţa după moarte – cercul din interiorul lumii ‘de dincolo’ care e mai mare decît al primei lumi… şi tot aşa. Nu vreau să vă stric surpriza, totuşi, vă recomand doar să le citiţi… şi să îmi spuneţi şi mie părerile despre cărţi.

Fetişuri de putere

Cunosc pe cineva ahtiat de putere. În absolut tot ce face emană putere, vorbeşte despre putere, deşi ironia face să fie cel mai slab şi neajutorat în multe cazuri.

Aşa că nu pot decît să stau să mă întreb. La ce bun aceste fetişuri? La ce bun fraza pompoasă şi vorba înţeleaptă cînd puterea e doar în mintea ta?

Citisem undeva, sau poate nu citisem, dar zisesem chiar eu, că oamenii neputincioşi dar încăpăţînaţi sunt periculoşi. Periculoşi pentru că ego-ul lor încearcă cu demenţă să scape din capcana propriei neputinţe şi în cele din urmă rănesc. Adînc, puternic (pentru că asta încercau, puterea) şi ireversibil. La ce bun, vă puteţi întreba? Războaiele lor se pierd în istorie chiar înainte ca ei să dispară – legenda lor nu va fi spusă mai departe pentru că nu va fi nimeni în stare să o spună, nici doritor să o facă.

Aşa că încetaţi cu toţii cu încercările voastre netrebnice de a fi puternici. Încetaţi înainte de a fi prea tîrziu – pentru că în curînd veţi învăţa adevăratul gust al puterii, amar, şi adevărata formă a puterii… Iluzia. Nu are nevoie nimeni de luptele voastre, nu are nimeni nevoie de încercările voastre. Nu are nimeni nevoie de demonstraţia voastră de putere… Pentru că poate cei din jurul vostru nu ştiu cît de nemeritată e puterea voastră – şi care e satisfacţia dacă puterea e furată, mînjită, siluită? Eşti sus, deasupra mea, dar puterea ta e o furnică pe lîngă puterea spiritului care nu şi-o doreşte, care nu o visează, care nu o goneşte…

Pentru că aşa cum pentru puterea ta are un început, ea va avea şi un sfîrşit – şi nimeni şi nimic nu va mai purta umbra puterii tale.

Old (Ieşirea)

În primul rînd mulţumesc ideilor stupide şi aproape infame de salvare a documentelor pe care le pune la dispoziţie acest blog. Şi mai ales pentru felul atît de simplu în care poţi recupera un text la care ai scris jumătate de oră, doar pentru a-ţi da o eroare. Şi o urare sinceră de bine: “duceţi-vă în cîştigul meu la loterie” (explicaţia mai încolo) celor care cred că viitorul este aplicatia web.

Despre ieşirea asta o să vorbesc destul de mult – probabil pentru că am învăţat destul de multe despre mine însumi. Şi probabil o să uit foarte multe detalii importante, deci o să tot readuc în discuţie subiectul acesta.

Să o luăm, totuşi, metodic:

Motivul:

Ieşirea se datorează nunţii lui Bogdan (fratele lui Sergiu, amîndoi blonzi, amîndoi prietenii mei din copilărie) care a plecat în Danemarca pentru studii, unde şi-a şi găsit perechea. Anja, o fată simpatică din Bialystok, Polonia, care studiază şi ea în Polonia. Motivul pentru care nunta s-a făcut atît de repede este că pe drum e un copil, o fetiţă, dar Anja şi Bogdan erau deja logodiţi, deci să nu credeţi prostii (aşa cum credeam eu cînd nu ştiam decît ceea ce Sergiu, cu zgîrcenie, îmi spusese).

România

Plecarea vineri, ora 08.50 (sau pe-acolo) cu trenul care ne duce pînă la Cracovia. De la Cracovia va trebui să schimbăm pentru Warszawa (pentru cei ce nu ştiu, Varşovia, dar sună mult mai bine în original), şi în final pentru Bialystok. Pe la ora 8 dimineaţa ne întîlnim, sperînd sa nu fi uitat ceva, ne facem contractele de asigurare de sănătate pe 5 zile şi ne-mbarcăm.

În acelaşi tren cu noi o gaşcă de stelişti ardeleni care strigau obsesiv aceleaşi lucruri (cel mai decent era ceva de genul: “Să moară Borcea de supărare că Steaua este în semifinale”). Citez din Sergiu: “Este prima oară cînd nu mă bucur că văd stelişti”

Trenul este plin, avem vecini în compartiment. Un peşte şi doi sighişoreni. Pe sighişorenii dornici de discuţii îi reducem repede la tăcere cu un dialog de gen: “Băh, am uitat ceva? Paşaportul? Este. Banii? Asigurarea? Mobilul? Sunt. Mîncare? Avem. Avem şi cuţit. Pistolul ţi l-ai adus? Dap, şi muniţie”. Cred că seriozitatea cu care am realizat acest dialog a redus la tăcere definitiv cuplul de sighişoreni. Dar peştele nu era foarte atent la noi, şi după ce ne-a cerut cu o voce guturală sa închidem geamul că e răcit (deh, peştele era pe uscat) a început să-şi coordoneze afacerile prin telefon. Cele mai interesante afaceri se refereau la “Agnes” şi “Franciza” (numele le pun la oha, dar pe undeva pe-acolo sunt) pe care mergea să le ridice din Simeria, dacă nu mă înşel.

Pe drum jubilăm. România e frumoasă, frumuseţile păcătoase ale patriei trec pe lîngă noi (păcătoase pentru că era vinerea mare), totul e perfect.

La graniţă, vameşii sunt extrem de civilizaţi. Se vorbeşte civilizat, se face un control verbal al bagajelor (ce aveţi acolo? Haine. Bine.) şi mergem mai departe. Eu cu Sergiu încercăm să jucăm o partidă de go (nu prea îi place jocul pentru că nu prea îl ştie, şi nu îi place să piardă).

Ungaria

În Ungaria devin nervos. Starea mea de nervozitate e amplificată de propriile mele păreri în legătură cu ungurii, şi cu aşteptările mele în privinţa vameşilor unguri. În mod ciudat, în Lokoshaza nimeni nu mă pune la zid pentru crima de a fi român. Controlul vameşilor este la fel de sever ca al românilor (adică deloc sever) şi în cîteva minute totul e gata. Mă aşteptam să scriu epopee eroice despre ridicarea României din lista ţărilor care sunt permanent victimizate, oriunde – în schimb şed, erou veştejit, agăţat de geamul murdar al vagonului care face cursa Bucureşti-Nord – Krakow neînţelegînd de ce nu e nevoie să mă iau de gît cu ei. Spiritul meu combativ adoarme la loc, şi după o oră de staţionare, în care mă întrebam dacă nu ar fi mai bine să merg pe jos şi să călătoresc doar noaptea ca să nu mă vadă duşmanul ungur la faţă pornim din Lokoshaza.

Primii paşi prin Ungaria (cu trenul) îmi schimbă însă părerea. Nu există nici un om cu gură hrăpăreaţă de crocodil care să strige: “mănînc români pe pîine” şi pistolul pe care îl avea Sergiu la el e inutil (nu, Sergiu nu avea pistol la el, înţelegeţi, măh, că-i o glumă). Ieşirile xenofobe din mintea mea se mai calmează pe măsură ce văd Ungaria. Frumos, măcar ce am văzut eu din tren. Toate cîmpurile lucrate totul arăta foarte bine, foarte îngrijit, ceea ce s-ar putea să fie o impresie greşită (mă atenţionează cineva), dar impresia pe care mi-a lăsat-o mie este de o reconfortantă existenţă în care se cunosc locul lucrurilor şi lumea îşi cam face treaba. Inundaţiile sunt şi la ei destul de mari – văd un oraş care stă la cîţiva centimetri de a fi inundat. Şi cam atît. pe la 10 seara, poate mai tîrziu ieşim din Ungaria prin Nidashemeti şi odată cu viza de ieşire dispare si teama xenofobică de mîncătorii de români care sunt ungurii.

Slovacia

Nu am apucat să văd nimic din ea. Am mers prin Slovacia doar noaptea şi vameşii Slovaci mi-au întrerupt constant somnul, la venire şi la plecare, deci Huo lor, nu e vina lor dar n-am ce-i face.

Polonia

Vameşul polonez intră fără pic de civilizaţie direct peste noi în compartiment, aprinde lumina şi strigă ceva în poloneză. Buimaci, ne ridicăm în picioare şi căutăm actele, cu figuri de infractori prinşi asupra faptului. Vameşul îmi adresează o întrebare, mă uit oblic către el, după care rupe superior un pic de engleză: “Where do you go?” “Poland” “Poland, Poland, but where”. Răspunsul “Fuck you” nu cred că ar fi foarte potrivit aşa că îngaim cu greu numele care încă nu-mi intrase în sînge: “Bialystok”. Ne caută de bani, după care iese fără să salute. În spatele lui vameşul slovac (au punct de frontieră comun) vine timid, şi ne aruncă viza lui pe undeva aiurea prin paşaport.

Primul contact cu Polonia nu a fost prea frumos. De altfel eram frustrat, pentru simplul fapt că individul s-a repezit în noi nervos, fără pic de maniere, şi nici un alt vameş nu mai făcuse la fel. Nici înainte, nici după.

Ajungem în Krakow pe la ora 5 şi jumătate. dacă ţin bine minte. Cam o oră ne chinuim să înţelegem ce şi cum trebuie să cumpărăm. Nimeni în Krakow nu vorbeşte engleză. Atenţie, nu vorbeşte, pentru că de înţeles înţeleg engleză în stilul în care eu înţeleg poloneză: adică prin semne. Cu alte cuvinte am vorbit engleză prin semne cu tipa de la casa de bilete care a înţeles că trebuie să ne dea rezervare (loc) pentru trenul Krarkow-Warszawa dar nu e în stare să ne explice şi nouă lucrul ăsta. Îmi cere totuşi 20 de zloţi pentru care nu am soluţie- doar să îi întind cardul de credit şi să plătesc aşa (în ciuda instinctului paranoic de a nu-l folosi în străinătate). Totul e ok, ne aşezăm pe un scaun, faţă în faţă cu o pată de sos de roşii, să zicem (sînge, de fapt, dar să zicem că e sos de roşii) a cărei sursă nu doresc să o aflu. Trenul pleacă la ora 8 fixdin Krakow, nu prea mai avem timp să facem prea multe, decît Sergiu să aibă o adevărată aventură cu o hîrtie de 50 de zloţi pe care a dat-o şi a primit rest doar de la zece – după care s-a întors la vînzător, încercînd să îl convingă prin limbajul semnelor că mai are de primit 40 de zloţi. Reuşeşte în cele din urmă, şi cu banii recuperaţi urcăm în ICCC-ul PKP-ului (Intercity-ul şi CFR-ul polonez) spre Warszawa.

Observaţia numărul 1. Trenul merge cu o viteză ameţitoare prin Polonia. Pînă în Krakow Glowny trenul international mergea cu o viteză pe care o credeam supremă – şi provoca un zgomot al roţilor de tren mult mai interesant şi mai puţin leneş. Deoarece impresia e pur auditivă, mi-e foarte greu să o descriu, ce e cert: trenul merge prin Polonia cu o viteză dementă. Am făcut greşeala teribilă de a sta pe geamul deschis în ICCC. Diferenţa de presiune datorată vitezei este remarcabilă (ţi se înfundă urechile instantaneu), iar în momentul în care trenul nostru a întîlnit un tren ce venea din partea opusă suflul a fost atît de puternic încît m-a aruncat în spate (şi am peste 100 de kilograme, nu uitaţi).

Warszawa. Gara este enormă. E-NOR-MĂ. Warszawa Centralna este sub pămînt – sau sub o construcţie enormă, nu mi-e clar, dar ce e cert este că mergeam tîmpiţi prin gară încercînd să nu mai stăm cu limba scoasă salivînd de admiraţie. Din fericire Sergiu a reuşit să afle că trenul spre Bialystok stă să plece în 10 minute şi că nu mai avem nevoie de rezervare. Povestea cu rezervarea se repetă în tren, unde avem mare noroc cu o poloneză (nu mai zic că e o poloneză bună, ci de-acum încolo veţi presupune că de fiecare dată cînd zic “o poloneză” zic “o poloneză bună”) care ştia engleză şi a reuşit să ne explice (de la conductorul care nu ştia engleză) că n-avem nevoie de rezervare decît pentru Intercity şi trenurile expres (Expresowa, rulez, am înţeles şi eu asta).

Ajungem la Bialystok pe la ora 2 jumătate, şi suntem conduşi acasă la Anja. Anja e simpatică, scundă, un pic însărcinată :). Tatăl ei, şofer de taxi, ne duce. E divorţat de mama Anjei, aşa că nu rămîne – oricum apartamentul ar fi fost Mult Prea Mic ™.

Limba, fetele, oraşul

Limba poloneză este … diferită. De exemplu primul şoc. Suntem în Biauîstok. Aflăm cu un pic de şoc ca l (de fapt e l tăiat) se citeşte u, iar y este î, drept urmare Białystok (care are în el un l tăiat) se citeşte cum ziceam. Cît despre alte elemente de limbă: înjurăturile noastre clasice conţin foarte multe elemente ruseşti foarte uşor recogniscibile şi de polonezi – singurul cuvînt salvat de această pedeapsă este de patru litere, începe cu p se termină cu ea şi înseamnă ceva gen ‘potul’, sau ‘cîştigul total’ la loterie (am o poză ca dovadă). Limba e destul de melodică, îmi place să o aud, dar scrierea e infectă, extrem de complicată. Dar sintagmele de bază: “gin dobrî” (un fel de bună ziua) sau doar “dobrî” dacă eşti leneş. “gin cuieu” (mulţumesc). “foarte mult” e ceva de genul: “barzo dobje” dacă nu mă înşel, dar ca străin te descurci cu primele două fără probleme (limbajul semnelor e universal).
Este ciudat cum însă această limbă dificilă pentru noi nu împiedică fetele să fie fantastice. Diferenţa dintre o plimbare în weekend prin centrul oraşului Bialystok şi centrul Braşovului: fetele sunt de cîteva ori mai frumoase, fără să expună la fel de multă piele. elegante prin simplitate, şi mai ales disponibile, pentru că, pentru a-l cita pe Bogdan “bărbaţii polonezi sunt unul şi acelaşi” şi aşa e, parcă îs toţi traşi la indigo.

Oraşul este frumos. Cochet, dar în cele din urmă plictisitor, cum spuneau cam toate prietenele Anjei. Curat, cu clădiri frumoase, inclusiv două catedrale extraordinare – una roşie, din cărămidă, alta albă, mult mai mare şi mult mai impresionantă, cu zid interior. Poate cînd voi reuşi să mă prind cum se foloseşte site-u lacesta voi pune şi poze pe măsură.

Nunta

Frumoasă. Simplă. S-a ţinut în palatul de căsătorii din Bialystok, care e extrem de frumos şi prezentabil, şi după aceea s-a mers direct la restaurant, unde s-a mîncat, s-a băut şi s-a cîntat pe măsură. Probabil surpriza tuturor a fost că ‘voi nu sunteţi ţigani’ şi în cele din urmă neamul pan-european al Anjei a realizat integrarea României în Europa restrînsă a lor, cu multa vodkă şi cu mîncare bizară. (un sfat, cînd mergeţi în străinătăţi şi nu ştiţi ce mîncare să cereţi, cereţi constant cartofi şi friptură. Altfel v-aţi putea trezi cu cine ştie ce specialităţi ce vă vor pune în situaţia tristă de a posti).

Prima parte a nunţii s-a tinut cu generaţia bătrînă, apoi a venit ‘tineretul’ adică prietenele Anjei. Cheful a ţinut pînă pe la ora 1, şi s-a continuat în discotecă – unde din păcate n-am putut merge din cauza cazării mele 🙁 oricum, mai multe poate voi spune într-un blog entry viitor.

Rădăcini

Drumul de întoarcere a fost destul de greu – şi mai ales plictisitor. Am avut tren de plecare din Bialystok pe la ora 4, am ajuns în Braşov pe la ora 8 jumătate joi, chiar la timp pentru a prinde eşecul groaznic al Stelei în semifinală. Cu diferenţa de curs ies la calcul vreo 27 de ore şi jumătate. Destul.

Totul a fost ok, nu au fost evenimente, şi nu am mai avut temerile paranoice, xenofobe, de la primul parcurs prin Ungaria – într-un fel am învăţat cu ocazia asta ceva mai mult despre percepţia mea asupra străinilor, şi am corectat suficient de mult.

Dar dacă această călătorie a fost un progres în ceea ce priveşte felul meu de a gîndi cu privire la străini, şi mai ales la unguri, alta e situaţia în legătură cu românii. Pe măsură ce se apropia graniţa cu România mă întrebam ce părere au ei, ungurii, de exemplu, despre noi. Aveam să aflu într-o gară, cred că Bekescsaba, sau ceva de genul ăsta, în care am avut prima întîlnire cu civilizaţia românească. Un grup de ‘bişniţmeni’ dar mai ales ‘bişniţwomen’ care au invadat vagonul nostru intrînd violent peste toate celelalte compartimente (al nostru a fost ferit). Pînă în acel moment nimic, dar absolut nimic nu deranjase drumul meu cu trenul – pînă la istericalele românilor ce invadau vagonul. “Popor de gîşte”, mi-am zis eu, iar Sergiu, cu amar, recunoştea şi el că “au dreptate să ne numească ţigani”.

Cam asta a fost. Mai multe mai încolo.

Blog mutat

Salut

Mi-am mutat blog-ul pentru că e inadmisibil ce se întîmplă în cealaltă locaţie. Groaznic. Nu înţelegeţi? Păi să vă explic. Scriu o jumătate de oră la un post, dau 'Publish' ca tot omul, după care mă pune să mă !! re-loghez !!,  după care mă pune să editez un post now… Gol. Evident, Back în browser, textul e pierdut pentru eternitate.

E a doua oară cînd se întîmplă chestia asta, drept urmare, PA blog.com.

Oricum, îmi place mai mult aici. 🙂

[recovered post] La film (2004-01-02)

[Asta e o postare recuperată. Am zis să o pun aici pentru că are sens pentru istoria blogului acesta. E fără diacritice, pe-atunci nu foloseam – tocmai trecusem de sh-uri, se pare]

La film (part 1, episode 1, sau, cum e trendy, episode IV)

Si in a doua zi din noul an (02.01.2004) hotarasc sa ma duc la un film. Fantastic, imi aminteam, un film cu George Clooney si inca o tipa, vazusem afisul zilele trecute. Ma pregateam, deci, pentru o ora si jumatate de film de doi lei, numai bun de pus pe sarma si batut ca si covoarele.

Surpriza numarul 1 a fost pretul biletului. Pentru prima oara in ultimul an plateam mai putin de 50 000 lei.Weee, zic, o sa fie plictiseala pe cinste. Cer, ca de obicei, locul K 23 – locul respectiv a devenit un fel de religie inexplicabila pentru mine. Evident, nu e nicicand ocupat – pentru ca nu este nici foarte central, nici foarte sus, asa ca nu este primul pe lista cererilor cinefililor locali.

35.000 de lei pentru o ora si jumatate de plictiseala, imi spun. Pasul I – reclame la filmele care vor aparea. Evident, nici o noutate (decat in mintea celui care facuse lista cu reclamele). Toate filmele respective le-as fi putut gasi pe CD, DivX-uri 🙂 – da’ deh, sunt suficient de snob cat sa vreau sa merg la cinema in fiecare saptamana. Asta pentru ca (simt eu) ii scot pe actorii respectivi din mizerie. Simpla mea prezenta acolo le va aduce o pace spirituala care ii va ajuta sa participe la urmatorul film. De altfel trucul chiar functioneaza. Nu pot sa uit momentul (tragic) in care am evitat sa merg la Harry Potter, numai ca sa aflu cateva saptamani mai tarziu ca unul din actori a murit. Uh, cata tristete… Imi amintesc replica mea: “Harry who? Aaaaa, Harry Potter. Ce e cu el? Dumnezeu sa il aiba in paza. Sa creasca mare. La anul si la multi ani. Amin”.

Booooon. Incepe filmul. Surpriza. In locul marelui actor George Clooney – Ralph Fiennes. In locul celeilalte tipe… Jennifer Lopez. Huh? Adica? De ceeeee? Cu o mica grimasa a trebuit sa accept soarta – dadusem banii pe alt film – urmand, desigur, sa studiez in particular afisul de la intrare pentru a vedea daca intr-adevar filmul la care ma uitam era… cel la care ma uitam. Adica “maid in manhattan” cu litere mici, ca asa scria in generic.

Totusi, filmul mi-a generat cateva consideratii filosofice care altfel nu izvorau din mine… Prima ar fi: Ce trebuie sa faci sa ai o mama precum Jennifer Lopez? Hmmm, unii cred ca sunt prea rasfatati de viata. A doua: Ce mama zmeului trebuie sa faci ca sa ai o astfel de camerista (da, tre’ sa stai la hotelul ala meserias, cu o camera cu vedere la parc si cu apartament York si alte nume de orase englezesti). A treia: De ce respectivii nu cereau room-service mai des? In mod sigur eu as fi facut-o. A patra: Noah, revenind la mama zmeului: cum de nu a reushit ala sa o vada pe Jennifer Lopez cand i-a servit la masa, si el era cu tipa care cerea suicid in masa? Si ar mai fi. Dar acum revin la prima parte: copilul respectiv la un moment dat o ia in brate pe maica-sa… Copil, copil, da’ cum de s-a abtinut sa nu ii puna mana usor, nestiut, nevazut, pe fund? Adica… era chiar acolo, a stat cu Jennifer in brate… uh, inseamna ca asa urata e in realitate? Ca nici copiii nu …

Dupa o ora jumatate de dragoste intre senator/congressman si camerista/camerista a trebuit sa abandonam in culmea extazului aceasta pereche, urmarind titluri din ziare cu ei (dupa un an erau inca impreuna, ceea ce nu prea pot sa spun despre ea si Puff Daddy), si afland cu bucurie ca cele doua cleptomane frantuzesti au fost prinse! Vai, doamne, ce bine m-am simtit… totul era in regula acum.

La iesire am vazut, spre socul meu, ca intr-adevar am urmarit filmul camerista. Desigur, socul nu a fost atat de mare ca in urma cu o ora si jumatate – dar un mic soc, asa, de proba, emotional, emotionat… a mers.

Sa nu uit sa multumesc civilizatiei americane, lumii libere pentru ocazia unica de a vedea cum pentru a reusi in viata trebuie sa ma fac camerista.

Inca o intrebare, din seria celor pur filosofice: Cum ar fi fost filmul daca ar fi fost in Romania? Cat i-ar fi luat cameristei sa ajunga in patul lui Nicu Gheara sau cine stie ce obscuritate de vedeta locala sau, mai rau, internationala? Si, deoarece stim foarte bine ca numai congressmen-ii americani sunt in stare de iubire, ce s-ar fi intamplat cu relatia lor? Ar fi mers odata cu rezultatele dragostei lor (in special ale lui) la gunoi, intr-o punguta de plastic? Uh, uh, ganduri care ne lasa pe ganduri! Deocamdata pa, si poate ne vedem la urmatorul film.

Brasov 03.01.2004