Acasă

Nu, nu sunt fericit. Deşi aş avea motive. Nu, nu sunt, şi nici nu am cum să fiu fericit. Dar măcar am descoperit cîţiva paşi pe care îi pot face eu spre această fericire. Nu mă simt acasă nicăieri. Şi nu m-am mai simţit acasă de mult… de prea multă vreme. Şi vreau să mă întorc acasă.

Am obosit să caut, să alerg. Vreau acasă.

Oriunde ar fi acest acasă. Mă simt incomplet şi obosit. Mă întorc acasă.

Vocabule (review)

V-a plăcut ‘Sabotaj’? În 2003, sub label-ul Rebel Music apare o compilaţie underground cu trupe care nu prea au prins main-stream-ul fie pentru că abordează subiecte dificile, fie pentru că abordează un gen de muzică neagreat de maimuţa medie românească – în fond este anul 2003, anul dominaţiei sufocante a regimului Năstase, care îşi permitea cenzureze tot ce zicea ceva despre el, şi anul lui Adrian Copilul Minune De Vită sau cum naiba îi mai zice. Doi Adrieni care au atacat puternic fibra morală românească. Continue reading

Despre software (de ce filmele despre calculatoare inteligente sunt fantasmagorii)

Îmi plac la nebunie filmele panicarde ale americanilor despre calculatoare mult prea inteligente ce atacă maniacal însăşi fiinţa care l-a creat, omul. De cele mai multe ori, într-un mod patetic, creatorul calculatorului este cel care vine şi linişteşte dihania, sau din contră, calculatorul răzbună creatorul.

Acest curent aberant, adecvat pentru inteligenţa de babuin a americanului mediu, a fost în general propovăduit de creatorii de panică, adică filmografii americani. Să recunoaştem, este o idee care sperie şi americanilor le place să plătească să fie speriaţi. Să revenim. Continue reading

The one thing that binds us all.

Can you imagine a world without US, or UK? We give you a reason for why you wouldn’t imagine a world without Romania!.

Cam ăsta e mesajul unei reclame care umblă acum pe Internet. Mi se pare o reclamă extraordinară, inexactă, dar totuşi extraordinară. O reclamă care strînge detalii despre Paulescu, Brîncuşi, Oină, Albastru de Voroneţ. Punctul meu favorit? “Mr. Bill Gates, we want to congratulate you for being the richest man in the world. But let’s put it this way – you owe us big time. The second spoken language in your company is Romania. Repeat after me: Mulţumesc = Thank you, that is”.

Watch it. Enjoy it. I love it.

Răzbunarea eternităţii ucise

Încerc să accept existenţa manelelor ca gen muzical, şi să înţeleg nu neapărat necesitatea, dar felul în care acest curent s-a insinuat în casele noastre, fie că vrem, fie că nu vrem (fiecare are un vecin manelist, nu? Chiar dacă stă la 10 km distanţă).

Să fac întîi un portret cît de cît realist al manelei. Nu voi analiza ce este – voi sunteţi mai potriviţi să concluzionaţi în această privinţă – ce mi se pare cu adevărat interesant este felul în care în jurul nonculturii suburbane se coagulează o forţă financiară atît de mare. Care este sursa de energie care face malaxorul social sa continue sa toace noi şi noi oameni? Din punctul meu de vedere… există o singură sursă posibilă pentru aşa ceva.

Dar să nu ne pripim cu concluziile. Să ne întoarcem un pic la problema de fond.

Care este România adevărată? Este România cu care ne mîndrim? Ionescu, Eliade, Cioran, Henry Coandă – cei care au făcut lucruri cu adevărat unice – care au pus lîngă numele României universalitatea. Să fie vorba de eroii noştri? De Decebal? De Ştefan cel Mare? De Mihai Viteazul? Poate de un Mihai Eminescu, sau un Tudor Arghezi? Un Blaga? Un Nicolae Iorga? Aceea e România?

Sau e România cu pantalonii rupţi în fund, cu oameni simpli dar muncitori, care au îndurat puterea altora, oameni născuţi ca popor sub biciul celor mai puternici ca ei?

Încep să înclin către a doua categorie. Nu mă înţelegeţi greşit. Ştiu foarte bine că excepţiile s-au născut din acest popor, sărac, dar frumos – pentru că este frumos ţăranul român – este deschis şi frumos, cinstit, muncitor, primitor.

Dar ne uităm în jurul nostru şi nu mai vedem asta. Dorin, eu cred că te înşeli, veţi zice. Nu, nu mă înşel, dar ţăranul român, sărac, muncitor, modest, cinstit, ei bine, ţăranul român este într-un deces perpetuu pe care nimeni nu are curaj să-l consemneze în registrul moral al naţiunii noastre.

Ţăranul român este încă o noţiune utilă demagogilor şi vînătorilor de voturi, comuniştilor (v-aţi întrebat vreodată cui naibii i se adresa Iliescu?). Mulţi români îşi cred apartenenţa la clasa ţăranilor, dar ei înşişi au încetat să fie ţărani pentru că ţăranul, pe cît de util (un vot al unui ţăran este egal cu votul unui individ care a studiat 20 de ani, şi înţelege cine şi de ce vrea să îl fure), pe atît de neprofitabil în realitate.

Că ţăranul român e o instituţie neprofitabilă asta e clar. Comunismul s-a asigurat ca afirmaţia ‘eternitatea s-a născut la sat’ moare pe hîrtia scriitorului, fără substanţă. Comunismul avea nevoie de forţă de muncă, iar orăşenii leneşi nu pot fi folosiţi pentru aşa ceva. Demolarea satului s-a făcut cu buldozere şi tractoare, cu cooperative (nu? taie-le orice urmă de iniţiativă)

Satul este cel care putea să ofere material pentru schimbare. Ce este clar (nu intru în detalii, nu e rostul acum) este că nici orăşeni nu au devenit ţăranii noi – ci au rămas să bîntuie oraşul – care nici el nu era prea omogen, prea bine ‘înfipt’ în societatea noastră pre-comunistă – şi au format un conglomerat suburban.

Care este problema cu acest conglomerat suburban? El are majoritatea componentele ideologice ale satului – exceptînd valorile reale; ţăranul suburban a fost golit de conţinut. Dar de departe cea mai mare problemă a ţăranului suburban este odrasla sa, pe care nu şi-a educat-o. De ce? Pentru că ţăranul român (cel frumos) crede în libertate şi mai ales în autoeducaţie, în bun-simţ, în respect – şi se bazează pe copil ca pe un om matur – pregătindu-l pentru viaţă. Dar asta era valabilă cînd ţăranul român muncea pe lîngă casa lui – în nici un caz cînd îşi tăia degetele în strungul stricat al patriei! Ce a rezultat din asta?

Exact ceea ce ştim. Vidul cultural şi educaţional din viaţa copiilor a fost umplut. Şi zic al copiilor deşi unii au 40-50 de ani – dar ei tot copii needucaţi au rămas. Vidul cultural şi educaţional din viaţa lor a fost umplut cu plăceri imediate şi fără substanţă, care îl golesc tot mai tare pe ţăranul suburban – dacă mai e ceva de golit de-acolo.

Şi e de golit. Căci deşi ţăranul suburban este neprofitabil pentru sine, el este profitabil pentru cei ce conduc roţile acestui malaxor social. Postasem zilele trecute un articol despre o revistă despre manele – întrebarea mea este: cum de cei care sunt prea săraci pentru a visa la averile lor reuşesc să susţină astfel de monumente de prostie? Să facă profitabili nişte indivizi aliteraţi? Răspunsul:

pentru că ie mulţi, domle

Încep să înţeleg din ce în ce mai multe despre lumea din jurul meu. Şi pe măsură ce faptele se adună, îmi dau seama că situaţia actuală se datorează în special atenţiei pe care oamenii de cultură nu o acordă suburbiei. Da, trebuie să ne obişnuim, nu mai avem sat, avem suburbie (excepţiile sunt rare) şi dacă eternitatea s-a născut la sat, ea a decedat perpetuu în magherniţele din jurul Bucureştilor.

Şi pentru asta plătim acum cu toţii. Este o răzbunare crudă, inevitabilă, a eternităţii ce a dorit să se întoarcă acasă, la sat, şi şi-a dat seama că în casa ei şi-a mutat un corturar calul, care a început să rumege cuverturile întinse pe ziduri.

Nici 2 lei (Numai 1.99 RON)

Ce poţi face cu NUMAI 1.99 RON?

Nu aţi ghicit. Nu, nu aţi ghicit. Cum adică de unde ştiu eu? Ştiu, sigur că ştiu. Pentru că nici eu nu aş fi putut crede asta.

Ţi-ai dorit vreodată să afli ce chiloţi poartă Adi Minune? Vrei să afli pe cine nu are la pipotă Viorica din Clejani? Vreţi să ştiţi cîte maşini a schimbat Adi de la Vîlcea? Vreţi să aflaţi ce fel de ani a pierdut Sorina cu Guţă? Cumpăraţi, cu NUMAI 1.99 RON, noul bilunar Manele Tv Magazin.

Citez din coperta I. “Adi Minune poartă numai chiloţi Boss şi Armani”. Viorica din Clejani nu-i are la pipotă pe Cîrcotaşi. Adi de la Vîlcea a schimbat peste 100 de maşini. Iar Sorina declară exclusiv pentru revistă: “Am pierdut ani buni cu Guţă”.

Cu alte cuvinte, dacă aveaţi întrebările dinainte aveţi răspunsul. Dacă nu, dacă doriţi o analiză mai profundă a acestor subiecte, va trebui să daţi cei 1.99 RON şi să vă cumpăraţi revista.

Revista debutează cu un editorial. Odă lui Sandu Tripon, semnat “Mircea N. Stoian, Licenţiat în Arte”. În nici un caz nu e vorba de arta scrisului, pentru că acest dar fatalmente îi lipseşte stimatului maestru Stoian. Citez: Spre deosebire de complicaţii minipoeţi, care îşi dau aere mai ceva ca un cauciuc înţepat cu cuiul, şi care ating sublimul în versuri gen: “priveam duios cum trepidează amigdalele de fluture”, Sandu Tripon versifică ce aude pe stradă. Şi o face bine.Ca şi maneliştii, Sandu Tripon are un simţ special de orientare în viaţă. Un fel de busolă, care funcţionează şi cînd proprietarul s-a împrietenit un pic prea tare cu paharul de ţuică. Editorialul se încheie ameninţător: Pentru cei care iubesc manelele, Sandu Tripon va deveni în curînd un nume de referinţă.. Vom reveni cu detalii.

Pentru că desigur, Sandu Tripon este punctul forte al acestei reviste (ceea ce nu neg), vom trece mai departe, întîi la nişte subiecte mai uşoare.

Deşi primul subiect este dificil. Întins pe patru pagini (cînd ar fi încăput foarte bine pe jumătate), interviul cu iz de reclamă al Sorinei fostă Guţă este o debitaţie patetică despre un soţ super-gelos. Întîmplător, sau nu, ca un fel de notă de subsol, apare poza lui Dan Bursuc (cum, nu ştiţi cine e?) care spune, împăciuitor (citez) Dan Bursuc îi spune mai mereu sub formă de glumă, Sorinei: “Sorina, vezi că ai rămas pe vechiul sistem”, în sensul că Sorina, încă, are tendinţa de a se îmbrăca cît mai sobru, aşa cum a invăţat-o viaţa alături de Guţă. Explicaţia e pentru maneliştii tineri, a doua explicaţie (aşa cum a învăţat-o…) e pentru precupeţe.

Următoarea pagină, intitulată “Valoarea mea, valoarea mea”… Poze cu manelişti şi cu maşini. NEEEEXT!!!

“Scurt pe 9”. De ce pe 9? Pentru că e pagina a noua. Ha ha, smart! Nu v-aţi fi gîndit niciodată, NUUUU? De-aici aflăm că în vreme ce ‘Adi de la Vîlcea nu se poate dezlipi de locurile natale’, sau, într-o efuziune de patetism, că ‘Dan Bursuc a sărbătorit 1 mai la Barcelona’. Citez din articol (care ar fi putut să se rezume la un :’Dan Bursuc a cîntat de 1 mai la Barcelona’):

“Rochii de seară, şampanii care curgeau rîu pe mesele restaurantului spaniol, caviarul care împodobea gusturile nepătate ale maneliştilor, banii aruncaţi în stînga şi-n dreapta lăutarilor(maneliştilor, n.t.), au constituit un spectacol al unui real “Chef de chef”.

Mai aflăm că Morgana crede că manelistele-s cam grăsuţe lîngă o poză ce mergea la fata de la pagina 5. NEEEXT
Nu o să trec prin toate articolele. Un astfel de supliciu ar fi inutil şi stupid în acelaşi timp. Revista continuă tot aşa. Uneori se fac articole despre un anumit cîntăreţ – acesta îşi dă pozele revistei pe unde şi le-a făcut şi el, cu ‘Aparatul gigital furat de la Germania’. Aflăm dintre idolii lor: Un Gigi Becali, un Adi Minune (despre care aflăm că îşi cumpără chiloţii din România, de la ‘Bugo Hoss’ şi de la ‘Harmanii’).

Mă voi concentra întîi asupra a două articole. Primul este articolul vedetei de la început: Sandu Tripon. Un articol despre un subiect ce le e familiar cetitorilor slovei măiastre, căci, citez: … mulţi dintre cei ce ne citesc au avut, au sau vor avea pe cineva în situaţia de a sta puţin la răcoare…. Puşcărie, adică. Da. Puşcărie. (Eternal damnation for only 1.99RON)

Al doilea articol este cel care de fapt m-a convins să scriu acest articolaş. Este vorba de un interviu acordat de Octavian Ursulescu (aţi auzit de el? cică era vedetă acu’ 20 de ani). “Manelele nu vor dispărea niciodată”.
Acest articol conţine de fapt întreaga morală a fenomenului. Octavian Ursulescu (Tavi pentru prieteni) vorbeşte despre maneliştii pe care îi apreciază, şi printre ei îl numeşte pe ‘Viorel de la Constanţa’. Citez:

R. O ultimă întrebare, ce-i transmiteţi lui Viorel?
O.U. Să-i dea Bunul Dumnezeu multă sănătate, atît lui cît şi familiei, şi să-mi trimită ultimul lui album şi un autograf, pentru că am un vecin împătimit de manele şi vreau să-i fac o surpriză!

Pagina cealaltă conţine interviul replică a lui Viorel de la Constanţa (“Viorel de la Constanţa e de acord”).

R. Dacă te-ar invita dl. Ursulescu la o petrecere, ai fi de acord să-i faci o reducere la onorariul care ţi s-ar cuveni?
V.: Depinde la cît se ridică onorariul, la urma urmei totul se negociază, nu?

Ei bine, copii, totul se negociază. Aşa este.

Am rămas consternat cu o singură întrebare. Bine, ştiu acum că Adi Minune poartă chiloţi pe care scrie Boss. Dar oare ce chiloţi poartă Adi de la Vîlcea? De bună seamă, pînă peste jumătate de lună va trebui să aştept. Detective Deepshit, amploaiat al agenţiei ‘Manele Tv Magazin’, is on the case.

O revistă care într-adevăr nu face nici doi lei.

Sunt altfel, mai diferit…

… şi de bună seamă mult mai special.

M-am săturat de rebeli. De diferiţi. De cei altfel, mai deştepţi cu jumătate de centimetru, mai altfel decît ceilalţi. M-am săturat de copchii care îşi etalează prostia public, de rebeli fără cauză, de rebelism stupid. Au intrat în normalitate.

Nu mai e nimic special în a fi special. Nu mai e nimic senzaţional, aşa că de ce vă obosiţi? M-am săturat de fiţele voastre plictisite. Le văd peste tot, le cunosc pe dinafară. Nu mai ai nimic nou pentru mine, copile, nu îmi zici nimic, iar după tine nu rămîne decît un praf fin, mult mai fin decît manierele tale, iar existenţa ta piere la prima pală de vînt.

Vreau să văd ceva de la tine. Ceva nou, ceva inteligent. Vreau să văd cum devii din consumator producător. Vreau să creezi. Vreau să scrii, să cînţi, să vorbeşti, să pictezi, să construieşti ceva nemaivăzut, nemaiauzit. Vreau ceva nou.

Nu ai nici o scuză. Ai toată lumea la degetul mic, ai informaţie, ai toate şansele din lume. Nimeni nu-ţi mai pune stavile la gîndire. Nimeni nu te împiedică să faci ceva. Singurul care te împiedică eşti tu. Dai cu stîngul în dreptul la fiecare pas, într-o oribilă reiterare a eşecului constant care eşti. Copiii au ajuns curve şi drogaţi de la 13 ani, ăsta e rezultatul tău, asta e reuşita ta. Da, eşti altfel, dar sunteţi toţi la fel, toţi o apă şi-un pămînt.

Mergi acum şi dă-te cu fundul de pămînt. Începe să strigi că sunt incorect faţă de tine, că ai mîinile şi picioarele legate, că de fapt nu poţi nimic. Reclamă-ţi neputinţa, arată cu degetul spre cei ce n-au făcut nimic. Acuză-mă. Eu sunt de vină pentru ratarea ta.

Tu, natural, nu eşti de vină. Eşti altfel, mai diferit şi, de bună seamă, eşti cel mai special

Jazz night

11-13 mai – la Braşov se ţin ‘Galele de Jazz’.

Nu prea există public de jazz în Braşov. Sala era plină doar pe sfert, şi jumătate din cei prezenţi erau pensionari care probabil profitau de o reducere (dealtfel, recunosc, şi eu am profitat de o reducere pentru că sunt student. Măcar să profit şi eu de chestia asta)

În ciuda acestui fapt seara a fost superbă. A început cu o formaţie braşoveană 100% (Transilvania Band?)- nu cîntau de foarte multă vreme împreună, dar chiar şi-aşa reprezentaţia a fost excelentă. Remarcabile solo-urile de trompetă, în ciuda sonorizării (e drept că stăteam în rîndul 6 şi asta a atenuat din lipsa de prezenţă de spirit a inginerilor de sunet 😉 )
După aceea a urmat un trio din Italia, cu un basist îndrăgostit de contrabasul său (făcea nişte grimase foarte faine în timp ce mînuia instrumentul – muzical, golanilor, nu vă gîndiţi la prostii). Pianistul destul de bun (nu-l împuşcaţi, da?), doar bateristul un pic cam adormit. Desigur, au şi o scuză, băieţii erau proaspăt aduşi din Italia, veniseră de la avion direct pe scenă.

O pauză destul de scurtă a precedat concertul unei jazziste din Israel, care avea o voce sîsîită (cînd nu cînta) şi care, vorba bancului (Man, you have an obsession) avea o preferinţă specială pentru două subiecte: “sex” şi “orgasm”. Altfel, solistă excelentă ce a condus o oră de concert ce a trecut ca prin vis.

Apoi, principalul moment al serii, Mircea Tiberian şi Nicolas Simion într-un quartet avînd alături doi tineri – un basist tînăr extrem de talentat şi un toboşar strălucit. Concertul pe măsura numelor implicate… Dar bisul a fost ceva de vis. “Joc de doi” compusă de un jazzist român al cărui nume îmi scapă – la care a contribuit fiecare din artişti cu solo-uri incredibile – Tiberian crea poezie la pian, basistul înlănţuia teme complexe iar toboşarul… încă nu îmi găsesc cuvinte. Toate, evident începute şi încheiate de un Nicolas Simion cu un saxofon magic.

O seară ce s-a încheiat după 5 ore de muzică bună (concertele au început la ora 19, s-au terminat la ora 23:45) după care totul s-a continuat cu un Jam session în Deane’s Irish pub unde formaţia jazzistei israeliene a pornit un show superb. Nu am stat decît pînă pe la ora 1 jumătate, spectacolul a continuat, bănuiesc, destul de mult după 🙂

Fallen Elf, partea I

Azi noapte am reuşit în sfîrşit să pun punct primei părţi din Fallen Elf. De bună seamă cea mai scurtă din cele trei, şi cel mai dificil de scris – 18 luni de muncă, nenumărate rescrieri, cu un ultim capitol ce nu se dorea scris deloc (cel puţin 5 luni a durat scrierea ultimului capitol).

Munca la FE I nu este gata, totuşi. De fapt acum vine partea cea mai grea. Corectarea, posibil rescrierea unor porţiuni pentru coerenţă.

Dar un prim pas este făcut. Fallen Elf, partea I, nu mai e o iluzie.

Cronicile Narniene

Am terminat chiar azi dimineaţă de citit ultima carte din ciclul Narniei, şi ţin să zic cîteva cuvinte despre el.

În primul rînd nu vă aşteptaţi la texte de amploarea Stăpînului Inelelor, să zicem. Apoi tonul este total diferit – se adresează copiilor, copiilor în mod direct – este o carte pe care eu aş fi citit-o prin clasa a V-a, să zicem.

Ce e interesant la scrierile lui CSLewis este componenta socială care poate scăpa uşor din ochi, pentru că sunt întreţesute în mod extrem de subtil cu povestea propriu zisă. De exemplu, la sfîrşitul “Jilţului de argint” Lewis spune ceva de genul: “şi pentru că Directoarea nu mai era bună au făcut-o Inspectoare ca să aibă grijă de ceilalţi Directori, şi pentru că nu mai era bună nici pentru asta a ajuns în Parlament unde stă şi acum”. O ironie superbă la adresa unui sistem de valori dat peste cap. Într-un fel îl pregăteşte pe cititorul lui – astfel de cazuri ar trebui văzute cu zîmbetul pe buze. Sau felul foarte subtil în care vorbeşte despre teme grave precum trădarea, minciuna, şi chiar viaţa după moarte – cercul din interiorul lumii ‘de dincolo’ care e mai mare decît al primei lumi… şi tot aşa. Nu vreau să vă stric surpriza, totuşi, vă recomand doar să le citiţi… şi să îmi spuneţi şi mie părerile despre cărţi.