Poate ar trebui să-mi fac o categorie cu istorie, dar s-ar putea ca oamenilor să le fie oricum străin faptul că acest blog are categorii, deci mai bine o las așa. Bun. Văzui o postare pe Facebook a lui George Damian, și chiar dacă doresc să-mi reduc consumul de intoxicare americană (adică Facebook, nu ce scrie George) și consumul de știri ca să mă țin de promisiunea de a lăsa scrisul despre politică în pace anul ăsta, se pare că e o luptă cu mine însumi. Ca orice rezoluție de tipul ăsta e una în care intrăm mai lent, ca să ne construim mecanismele să luptăm cu obiceiul rău, și de-asta demarează mai greu.

Am primit o aducere-aminte (chiar plăcută, dealtfel) legată de faptul că nu am apucat să scriu despre podcasturile românești recente pe blog. Da, am scris pe Facebook, dar pentru un motiv care îmi scapă nu am mai scris pe blog și mă întreb de ce. Am picat și eu în cursa aia că „am scris pe Facebook, e suficient”? Probabil că da, pentru că nu mai găsesc o postare pe care eram ferm convins că am făcut-o. Uffff. Să reparăm eroarea.

Bun, am vizitat recent Pinterest pentru că apăruse într-o discuție cu niște prieteni. Pentru cei care nu știu, pinterest e un site de colectat poze - practic când mergi prin internet dai click pe niște poze și le reții, și în felul ăsta faci o galerie cu pozele tale favorite de pe net. Ca orice business făcut cu munca altora, și pinterest „vinde reclamă”, acel model de business foarte sănătos care a făcut lumea să fie atât de curajoasă și minunată (bine, mai degrabă să ardă la Fahrenheit 451, dar deja sunt detalii).

Cine mă știe ceva mai bine știe deja că am renunțat la a mai posta chestii pe goodreads. Am trecut lista de lecturi pe Goodreads anul trecut, dar de la 1 ianuarie am zis că nu mai are sens să contribui la colecta de informații a lui Amazon. O să scriu, așadar, doar aici pe blog, și o să renunț și la acordarea de notă/stele pentru că este inutil. Dacă simt foarte puternic în legătură cu o carte o să îi fac o postare separată, dacă nu, o să mai pun din când în când o listă cu ce-am mai citit, vă prindeți voi dacă mi-a plăcut sau nu.

Chiar dacă a fost prezentată ca o victorie cu costuri zero (mă rog, costuri minime, transport, muniție, lucruri de genul ăsta), captura lui Maduro cred că a costat SUA mai scump decât merită. Și știu că câțiva o să ziceți că sufăr de eternul „Trump Derangement Syndrome”, dar nu, nu e cazul, o să vă spun că ăsta ar fi un articol tehnic dacă aș avea mai multă informație.

Când eram mic a doua jumătate a lui decembrie era dedicată uitatului la televizor și urmăritului de programe speciale care recapitulau întregul an. Evident, ce mă interesa pe mine erau topurile de muzică - urmăream cu mare poftă fiecare top de la fiecare televiziune, MTv era obsedat de rock-ul alternativ, VIVA de muzica dance, dar găseai și topuri pe genuri muzicale. În plus, când aveam chestii de făcut puteam foarte bine să ascult și topurile de la radio - când încă mai prindeam Radio 1 aproape că puteam să ghicesc ce lucruri au de zis fiecare DJ în parte (Radio Brașov nu mi-a generat același gen de relație parasocială, probabil pentru că deja mă maturizasem și eu).

În primul rând, dați-mi voie să încep cu o paranteză. Zilele astea mi-am făcut o reevaluare, genul de reevaluare pe care oamenii și-o fac în mod normal la final de an pentru că e o perioadă mai relaxată în care ar avea timp pentru astfel de lucruri. Pentru că mi-am rezervat această perioadă ca o perioadă de relaxare, a fost un moment prielnic să reflectez asupra senzației că 2025 a fost unul din cei mai proști ani posibili, și mi-am dat seama că problema nu e neapărat la mine. Da, am fost ca societate în pericol existențial - și suntem în continuare. Numai smintiții se pot bucura că au pus mâna pe megafon toți mincinoșii, și chiar dacă minciuna e trans-partinică, gândirea criminală e aproape exclusiv de partea celor care își spun suveraniști. Așa că să începem de la ei.

Zilele trecute un regizor de film, Rob Reiner, care a regizat, printre altele, The Princess Bride, A few good men („You can’t handle the truth!”) sau „The Wolf of Wall Street”, a fost ucis de către (probabil) fiul său. Doar că nu prea o să auziți foarte multe cuvinte de simpatie pentru această situație, care în mod normal ar fi fost primită cu șoc de către comunitate, în principiu pentru că președintele Statelor Unite ale Americii a decis să explice care e cauza pentru care un apreciat regizor a fost omorât. „Trump Derangement Syndrome”, l-a numit, și pentru că am fost și eu acuzat de acest sindrom (de către o figură relativ cunoscută), va trebui să explic ce este acest sindrom și cât de fatal poate fi.

… este că mori cu dreptatea în mână dacă nu știi cum să pui problema. Este un lucru pe care USR încă îl învață, și pe care partidele de fracțiune de procent nu îl stăpânesc deloc. Și sunt mai multe aspecte aici pe care vreau să le punctez, și sunt sigur că nu o să le enumăr pe toate. Dar o să le iau în ordine.

Zilele astea sunt încă în tumult din cauza documentarului Recorder pe care recunosc că încă nu l-am urmărit. Poate pentru că nu am suficient nerv pentru a-l urmări, sau poate pentru că știu deja ce o să văd acolo. Oamenii din online pe care îi urmăresc s-au plasat exact cum m-aș fi așteptat, oamenii de la care mă aștept la decență s-au pus pe explicat ce se întâmplă acolo și să-l folosească pentru a iniția o schimbare în bine, jigodiile îndreaptă la conservatorism în justiție și explică cum de fapt totul se întâmplă pentru că Flavia Boghiu e investigată într-un proces în care dauna potențială e de vreo 5000 de euro. Dar nu te poți aștepta la altceva de la jigodii, ei se hrănesc din nefericirea comunității, deci nu poți avea mai bine.