Ascultam o piesă de care o să vă povestesc mai încolo în seria asta, și mă gândeam la felul în care versurile și vocea transmit o încărcătură emoțională destul de specifică indiferent dacă înțelegi versurile sau nu. Emoția vine din intonație, vine din forța pusă în spate - și e mai puțin important ce sunete sunt acolo în ce ordine, doar atmosfera pe care o creează e importantă. De-asta nu mă deranjează foarte tare că versurile cântate aici sunt în coreeană (marea majoritatea) - așa cum nu mi-a păsat foarte tare când versurile erau în engleză și nu știam o boabă, și tot ce auzeam era un Iță Chițălău (Leave the kids alone) sau Oh Mașibo (All that she wants). Emoția e ce contează, nu versul.

Știți deja de ce suntem aici, așa că să-i dăm drumul! Și da, știu, ar fi mai comod să existe un playlist, și va exista. Dar doar când terminăm toată lista.

Fără prea multă introducere, luna martie din seria #kpopgirls 2023:

Luna februarie e un pic mai scurtă, așa că o să adaug niște extras să fie bine. Dar să începem cu ce s-a lansat bun în februarie:

Fără foarte multă pompă, să începem lista celor mai bune piese lansate în ianuarie. Știm de ce suntem aici, că am discutat în episodul anterior.

Acum că închidem capitolele legate de 2023, să vă povestesc un pic despre mini-proiectul legat de KPop pe care l-am avut anul trecut. Intenția mea era să fac un top cu cele mai bune piese din zona KPop, și să vi-l dau aici ca un top 100. Experiența de anul trecut mi-a arătat însă cât de dificil e să fac un astfel de top, încercând să-l țin subiectiv, nu folosindu-mă de criterii pseudo-obiective gen „numărul de vizualizări”.

Pentru că discuția mi-a stârnit prea multă scârbă, am lăsat seria despre piraterie suspendată la mijloc. Din fericire, am prieteni care mă trag de mânecă pentru că nu mi-am dus gândurile până la capăt, și chiar dacă ce urma să scriu aici era întins pe vreo 5 sau 6 articole, o să fie unul singur ca să închid povestea asta înainte de sfârșitul anului.

De când am început seria #nda mi-am dat seama de ce nu e bine să stai prea mult să reflecți asupra naturii reale a stării de fapt, a ce se întâmplă în jurul tău. E deprimant. Prea mult scărmănat în buric poate provoca dureri serioase, și nu mai e o chestiune productivă. De-asta e bine să o punem aici, să o lăsăm scrisă, și să mergem mai departe. Rămânem cu ideea, nu e bine să îți pui întrebări, ori eu fix întrebări mi-am pus și fix răspunsuri mi-am primit. Și dacă postarea asta e puternic haotică și aruncă niște termeni care pare că n-au logică, asta e pentru că am reformulat ideile din NDA-ul ăsta atât de mult încât au devenit o amestecătură incoerentă. Motivul pentru care o scriu așa, însă, e că trebuie să închei anul, și să încep un nou an nemaigândindu-mă la treaba asta.

Atenție mare la asteriscul ăla, pentru că e poveste lungă.

Astăzi am dat peste un documentar publicat recent pe YouTube dar filmat în timpul protestelor din 2017, făcut de o jurnalistă americană, Hailey Gates, pentru seria Viceland, „State of Undress”. Cred că e unul din cele mai clare exemple despre cum nu îți dai seama cât de mult greșește și ratează adevărul presa până când nu vorbește despre tine. Documentarul respectiv e un rateu masiv din foarte multe puncte de vedere, dar în același timp este o ilustrație excelentă despre cum se văd unele lucruri din afară. Dar nu vreau să judec calitatea documentarului, pe care vă invit să-l urmăriți și voi.