[recovered post] Bucăți din mine (2003-01-16)

[Aceasta e o postare recuperată din vechiul blog. Erau alte vremuri, era altceva]

Sunt dimineti in care ma trezesc nerecunoscandu-ma pe mine insumi si – cu
o oarecare teama, admit – nu imi mai amintesc cine sunt si care sunt
motivele pentru care exist.

Atunci e momentul in care incep sa rup bucati din mine insumi – in
incercarea absurda de a ma recompune. Dar nu reusesc, iar rezultatul este un
dezamagitor portret al pierderii de sine – un picior inlocuieste ceea ce ar
fi trebuit sa fie o mana – mana care probabil a luat locul trunchiului, iar
capul este in mod nefericit schimbat cu o bucata indescriptibila ce seamana
din departare cu un alt picior.

Intelegand ca am pierdut sensul propriei existente amestecand neinspirat
diversele ramasite, ma acopar cu o manta lunga, si ies asa pe strada –
urmarindu-i pe ceilalti si incercand sa inteleg modul in care ei in fiecare
dimineata isi recompun trupurile. Cateodata reusesc, dar foarte rar, si
atunci pot lasa jos mantaua de pe mine, mergand pe strada mandru de lipsa de
deosebire intre mine si cei care stiu cum sa se joace cu piesele de puzzle –
si rad de cei care, cu mantale groase si lungi, cauta in disperare un model
pe care sa il copieze.

Dar cel mai des nu reusesc sa ma recompun in timp util, iar mantaua nu
poate sta multa vreme – afara e cald, iar inauntru e de nesuportat. Arunc
haina si ma trezesc un model pentru o pictura abstracta la care toti se uita
precum la o ciudatenie. M-am obisnuit cu ochii lor – si am vazut ca, uneori,
daca amestecul meu e suficient de nereusit cat sa para interesant, sunt
privit cu admiratie.

Asa ca se intampla ca in unele dimineti, in care ma trezesc
nerecunoscandu-ma pe mine, sa nu imi amintesc motivele pentru care exist. Si
in unele din acele dimineti ma recompun cu stangacie, si las jos mantaua
care ma acopera cu mandrie, iar toata lumea ma admira.

Mai greu este seara. Seara, vreau, nu vreau, printr-o groaznica alchimie
devin ceea ce ar fi trebuit sa fiu de la inceput, bucatile se recompun ele
singure. Si atunci imi amintesc cine sunt, de ce exist, si de ce in fiecare
dimineata trebuie sa imi amestec diversele bucati din mine, pe care le rup
cu buna stiinta (ritual caruia pe moment ii pierd sensul).

Atunci te caut in patul meu si gasesc pe altcineva, de fiecare data
altcineva, si plang in sinea mea, pentru ca nu te-am gasit inca, si plang in
sinea mea pentru ca pentru toti ceilalti sunt un tablou absurd pe care il
admira in fiecare zi, pe care nu il inteleg, si pe care il admira tocmai
pentru ca nu il inteleg.

Brasov, 16.01.2003, 04:02 AM

In loc de Post Scriptum:
Cand rupi bucati din ceva, niciodata nu vei mai reusi sa refaci lucrul
respectiv, pentru ca o parte se pierde… Iar de fiecare data cand rupi si
recompui, mai pierzi putin… putin de tot, suficient cat sa nu mai obtii
niciodata ce ai avut initial.

[recovered post] Mic, dar ambițios, tratat despre fericire (2000)

[Acesta e un text vechi, recuperat. Nu am o dată corectă – ar putea să fie de la sfârșitul lui 2000 sau devreme în 2001 – eram încă în facultate, e genul acela de text pe care îl scriam pe caiete în parc, și apoi le transcriam pe home.ro. Pe vremea aceea exista doar maddox – nu exista încă ideea de ‘blog’]

In dimineata nebuniei noastre se trezeste din cand in cand o minte dementa care sa puna cele mai stupide intrebari. “Buna dimineata. Sunteti fericit? Sunteti fericita?”

Nu sunt in stare sa va spun ce este fericirea. Ce ar trebui sa fie. Nu sunt in stare sa va zic cum v-ati putea-o procura. Daca as sti, probabil as fi unul dintre voi. Mi-as trai viata ca oricare din voi, si mi-as fabrica fericirea…

Culmea este ca nu am nimic nou de spus despre fericire. Atat de multi oameni au vorbit despre asta – cu ce v-ar putea ajuta parerea unui necunoscut care s-a trezit cu fata la asternuturi si a decis ca s-a saturat de tot?

Nu stiu cu ce v-ar ajuta. Nu ma intereseaza. Nu stiu nici macar de ce cititi ce scriu eu aici. Sunt doar gandurile unui lunatic – un fel de refulare prin cuvant, violenta eliberatoare. Celor care citesc si li se pare ca e interesant… le multumesc… Sunteti niste mincinosi simpatici.

Intrebati-i daca “sunt fericiti?” pe cei din jurul vostru. Un om inteligent iti va raspunde ambiguu, pentru ca el cunoaste faptul ca nu poti spune niciodata ca esti fericit. De ce? E foarte simplu: daca un om inteligent afirma ca este fericit el pune la indoiala insasi afirmatia sa… va judeca-o inca o data, si isi va da seama ca “a fost fericit”. Pana in momentul in care si-a pus problema “e fericit?”. Insasi intrebarea ne poate face sa gresim fata de fericirea noastra – un fel de Dionis intreband in van: “Oare eu nu sunt…?” Fericit?

Un om inteligent este nefericit… Dar si nefericirea il adapa pe un om inteligent. Nefericirea are un mare rol: obliga pe cel care este nefericit la gasirea unei solutii de iesire. O ocupatie eminamente intelectuala – o incercare pentru o persoana inteligenta: o scapare prin insasi incercarea de evadare – pentru ca pe intemnitat nu il salveaza planul de evadare (ii va crea, dupa aceea, mari probleme: ce sa faca cu libertatea sa, de exemplu, cum sa si-o protejeze). Pe intemnitat il salveaza ideea ca poate evada, si ca poate concepe un plan pentru a face acest lucru.

Cei mai fericiti oameni de pe lume sunt oamenii nefericiti.

Dar cine va avea curajul sa spuna ca e fericit? Cineva care nu are cum sa piarda fericirea sa. Oamenii care se multumesc cu ce au: intrebarea care vine natural: oare oamenii care se multumesc cu ce au nu sunt inteligenti tocmai pentru ca… se multumesc? Nu stiu. Sper ca nu. Ii dispretuiesc pe acei oameni.

Feriti-va de oamenii fericiti. Oamenii fericiti sunt o plaga a societatii – omul s-a nascut nefericit, omul este nefericit pentru ca s-a ridicat dintre maimute si a trebuit sa mearga la munca. Fericirea este un act distructiv. Fericirea creeaza detasare, lasa loc ignorantei, care se instaleaza ca unic conducator. Toate pacatele lumii sunt savarsite in numele fericirii. Toate greselile sunt facute pentru “binele” propriu sau al celor din jur, pentru fericirea lor.

Ma repet acum. Fericirea este un act distructiv. Mi se pare de fapt cel mai important lucru pe care il pot spune in aceasta seara in care totl parca este un razboi in sufletul meu. Fericirea distruge pentru ca este un act pur egoist. Fericirea include o singura persoana, propria persoana, si raneste pe cei din jur. Nu, nu ii face nefericiti. Ii raneste. Desigur, nu trebuie luat in tragic. Ranile sunt de-a dreptul subtile – cine stie insa cat de mult a pierdut omenirea din cauza fericirii?

Singurul sentiment constructiv, de altfel, este nefericirea. Este normal – nefericirea, nemultumirea este o situatie care arunca omul din letargie, punandu-i spiritul in garda – trezindu-l pentru a fi gata de lupta. Nefericirea nu lasa loc de ignoranta – singurii oameni inteligenti sunt printre cei care sufera, alienatii, parasitii, nedreptatitii, discriminatii, ignoratii – asta pentru ca ei gasesc in insasi adversitatea celor din jur calea de scapare din ignoranta – ei inteleg natura subtila a lucrurilor, se uita sub poleiala creata de fericire – si vad adevarul.

O definitie a omului inteligent indica drept principalul mod de aflare a “inteligentei” unei persoane “capacitatea de adaptare”. Eu vin aici cu un mic amendament. Aceasta definitie este excelenta, este fabuloasa, este geniala, este de-a dreptul deshteapta. De ce? Este unul din cele mai consacrate moduri de a induce in greseala pe cei multi. Tactica e foarte simpla. Flateaza-i in mod indirect si ei vor crede ce au priceput cu greu. NU CAPACITATEA DE ADAPTARE este inteligenta. In nici un caz. Ceea ce reprezinta inteligenta este capacitatea de a adapta mediul ostil la propria existenta. Oare omul trebuie sa aiba branhii ca sa respire sub apa? Va fi mai inteligent daca va dezvolta branhii? Oameni-pesti, va felicit, sunteti inteligenti, respirati sub apa, dar ati pierdut ceva esential… Omul initial, cel pe care trebuia sa il protejati.

Voi fi foarte criticat pentru afirmatia de mai sus. Este usor sa demonstrezi ca nu am dreptate – Nu uitati: este foarte usor sa iti prostituezi conditia umana pentru un scop de altfel prea putin nobil. Orice modificare a propriei persoane, orice “adaptare”, orice ameliorare, de fapt, este prostitutie. Singura forma de prostitutie admisa, si de fapt impusa. Nu e simpatic?

Erasmus de Rotterdam aducea un “elogiu prostiei” – mi se pare foarte corect sa reiterez acest elogiu, desi nu voi fi in stare (nici nu urmaresc) sa ma ridic la inaltimea unui singur cuvant scris de pana acestui mare om. Da, e foarte corect sa elogiez prostia – pentru ca ea, cu suratele sale ignoranta si nebunia, sunt singurele care faciliteaza fericirea.

La intrebarea mea “esti fericit”? numai netrebnicii au fost in stare sa imi spuna ca “da, sunt fericiti” fara macar sa clipeasca. O copila de 15 ani era fericita pentru ca participase “foarte activ” la prima ei orgie si fumase prima ei tigara de marihuana. Nu stiu foarte exact in ce ordine, dar am o oarecare banuiala… Un om de 50 de ani era fericit pentru ca reusise sa ascunda de femeia si de copii lui ceva bani (in fond sa isi fure familia), si sa isi bea mintile intr-o crasma. O mama-model era foarte bucuroasa de educatia pe care a dat-o fiului ei, si era foarte fericita de situatia familiala – trei zile mai tarziu acesta a incercat sa se sinucida, dar nimic nu a fost in stare sa spulbere fericirea mamei: aceasta nu isi explica in nici un fel faptul ca distrusese viata odraslei, dar continua sa fie mandra de “educatia” ce a dat-o, si inca mai continua sa isi distruga sistematic fiul.

Da, cui trebuie sa multumim acestor mari motive de a fi fericit? Pare absurd, dar… Noua ne suntem datori sa ne multumim pentru absurditatea existentei noastre si a celor din jur. Noi vedem ca sunt absurde exemplele. Defatate, prezentate brut, sunt lucruri oribile – daca eu as reusi sa conving sa citeasca acest text pe copila, pe betiv, sau pe mama, ei ar fi foarte virulenti la adresa acelor “oameni-neoameni” despre care vorbesc. Dar nu si-ar da seama ca e vorba despre ei – inca se mai privesc si mai vad poleiala – copila inca mai crede in dragostea eterna, neintinata, dragostea care sa ii conduca viata, desi nu isi refuza niciodata (si in mod garantat nu isi va refuza nici de acum incolo) furnizorii de placeri – este stapana pe propriul ei trup, nu? are tot dreptul!. Peste 5, 6 ani il va intalni pe cel pe care il va “iubi”. Ii va face mare placere sa fie tinuta de mana, sa fie plimbata, sa fie sarutata timid, sa fie mangaiata… Dar noaptea o va da celor care o cunosc prea bine, iar el, marea ei dragoste, va trebui sa inteleaga chestia asta. Asa este ea. Nu se poate schimba. El e de vina ca ii cere sa fie ceea ce nu este. Si se va intoarce la fericirea ei, care nu va esua decat mult prea tarziu sa ii dea ce ii trebuie. Betivul se va uita candid la buzunar si va spune cu mare sinceritate: “n-am!” cand copilul cel mic ii va cere 5000 de lei pentru un caiet pentru scoala – dar nu isi va refuza niciodata partenerii de betie, ba chiar ii va cinsti ca atare pentru ca ii sunt aproape in acele momente dificile in care toata lumea ii cere bani, bani, bani, iar el n-are de unde sa dea… Cat ati spus? 87.000? Bah, voi ati scumpit poshirca aia? Inca un rand! … Iar femeia aceea se va ruga pentru sufletul fiului ei in continuare – va merge la preot si ii va cere sa alunge raul din viata fiului ei, toate gandurile rele. Cartile sunt de vina. Citeste toate cartile acelea pesimiste, si Diavolul ii ia sufletul. Fiul ei va mai supravietui cumva, printr-un noroc chior, poate va reusi sa plece de acasa, sa scape de sub teroarea parinteasca, desi el acum este practic un handicapat – din cea mai rea speta – unul din acele handicapuri care nu sunt vizibile si nu starnesc mila celorlalti – si el si-ar dori sa ii lipseasca o mana, sau un picior, pentru ca asa ceilalti ii vor acorda circumstante atenuante pentru naivitatea si pentru frica de oameni ce i-a fost insuflata.

Dar, deh, cine sunt eu sa judec fericirea oamenilor? Le poti nega dreptul la fericire? Am impresia ca e garantat chiar prin constitutie – deci, nu, nu ai voie sa strici fericirea oamenilor. Ei au dreptul sa traiasca in micile lor lumi pline de fericire, in insulele lor inconjurate de sange. In sufletele lor mici si absurde, in inexistentele lor conventionale, ei sunt cei ce dicteaza. Sunt regi ai propriilor mizerii – isi gestioneaza cu ardoare fiecare secunda, distrugandu-i pe ceilalti si pe sine. Oamenilor fericiti, sunteti niste privilegiati – prostituate de lux ce pot fi cumparate cu restul de la paine, asta sunteti.

Mai mult de toate pe lumea asta urasc fericirea. Asta ma face un om fericit de nefericirea sa, cu alte cuvinte ma urasc pe mine intr-o recursie dementa care ar trebui sa arunce universul in aer, conform ignorantei celor din jur. Nu am dreptul la fericire prin nefericire, sunt un nebun – mi-ati luat dreptul la fericire si mi-l calcati in picioare in fiecare zi, pentru ca voi va spoiti in fiecare dimineata cu toata mizeria voastra, si zambiti fericiti de tenta maro pe care a luat-o oglinda in care va uitati. Da-ti-mi voie sa va urasc din toata inima pe voi, oameni fericiti, pentru ca va mintiti in fiecare zi ca sunteti frumosi, dar nu pentru ca v-ati vazut cum aratati ci pentru ca i-ati vazut pe ceilalti. Si mai vreau sa ma lasati sa va urasc din toata inima pentru ca sunteti fiecare in parte un caz patologic, dar singurul dement din poveste sunt eu, pentru ca ma trezesc in dimineata nebuniei oamenilor si intreb: “Hei, sunteti fericiti?”.

Va multumesc tuturor celor care mi-ati raspuns la intrebare. Dedic acest mic dar absurd si in acelasi timp ambitios tratat tuturor celor care nu au spus ca sunt fericiti, si au incercat sa acomodeze notiunea de fericire pe vietile lor – pentru ca ei sunt cei care gandesc cu adevarat. Sper ca mesajul acesta sa fie destul de virulent incat sa trezeasca pe cei care dorm in ciuda durerii celor din jur – voi oameni fericiti, si dintre oamenii fericiti – cei care si-au gasit fericirea in religie si incearca sa coboare in ignoranta pe toti din jurul lor; voi sunteti preferatii mei, propovaduitori ai prostiei de masa – dar asta e deja alta problema (nu e vina lor ca a fost prostituat si codul de legi de bun-simt care e de fapt la radacini religia). Va multumesc ca existati si ca distrugeti tot in jurul vostru pentru fericirea voastra. As vrea sa pot sa ma alaturi voua, dar…

Sufar, deci exist.