Despre orientări politice și minciunile pe care și le zic oamenii

Postarea asta e, real, una de autoanaliză. O să vorbesc un pic despre dreapta românească și despre iluziile pe care și le face de una singură, despre criza politică actuală (pe care nu o discutăm pentru că e război în Ucraina, dar o trăim) și un pic despre valorile dreptei și de ce ele nu funcționează real. Până acum vreo 10 ani, sau poate chiar mai curând, m-aș fi auto-etichetat „de dreapta”. Îmi e greu s-o mai fac astăzi, în primul rând pentru că nu mai cred în sistemul politic pe spectru liniar, și nu mai cred în opinii care vin la pachet.

Music for the masses

Se pare că nu am mai pus nimic despre muzică din 2020 (ceea ce îmi zice că am uitat să folosesc categoria corectă). În fine, vin acum cu un calup de chestii, poate mai schimbăm un pic melodia asurzitoare recentă.

Situația politică (ianuarie 2022)

Ce urmează nu e rezultatul gândirii supreme a unui analist politic infailibil, ci e părerea mea personală despre situația politică la zi. Părerea asta e formată mai degrabă prin interacțiunea cu știrile locale din Brașov, dar și cu memele politice care mai apar în presa centrală. S-ar putea să fiu complet pe lângă. Așa că să-i dăm drumul:

Cum schimbă vizualul muzica (Stromae)

Nu pot zice că sunt fan Stromae, în sensul că nu am foarte multe momente în care îi caut materialele, nu ascult foarte des în mod intenționat muzica lui. Într-un fel e o barieră de limbă, dar e o barieră falsă - după una-două-trei ascultări cu traducerea la-ndemână, recunosc suficient de multe cuvinte cât să pot fredona piesele lui. Probabil minima barieră lingvistică și faptul că nu prea ascult multă muzică electronică în mod intenționat mă ține departe de ceea ce produce, de-asta am ratat, de exemplu, „Santé” cu al lui „on célébrait ceux qui ne célèbrent pas”. Dar în căutare de recomandări noi, am dat peste piesa pe care Stromae a lansat-o pe 12 ianuarie, „L’enfer” - și inițial i-am dat drumul fără să mă uit la videoclipul ei, și nu mi-a atras deloc atenția. Neurmărind versurile (creierul meu pur și simplu refuză să încerce să descifreze franceza) am zis că e o piesă competentă, asta e, e bun așa, și mă pregăteam să închid tabul. După care i-am dat play din nou, ca să înțeleg ce e cu tipul ăla din videoclip pe care nu-l recunoșteam, și care avea o coadă de cal în cap.

Vorbim iar de plagiate, dar știm despre ce vorbim?

Neurmărind știrile nu am fost la curent că cineva notabil (poate chiar și prim-ministrul, din nou) a fost căutat la diplome și a fost găsit cu lipsuri. Dar pentru că mai stau un pic pe Twitter, am aflat că se discută aprig despre plagiate, și că există oameni cărora chiar le pasă (dar, în același timp, nu există consecințe pentru plagiat). Ok, a trebuit să verific, într-adevăr, e vorba de primul ministru Ciucă.

De ce nu ne pasă de domeniul public?

Zilele trecute circulau tot felul de link-uri cu ce lucruri au mai intrat în domeniul public prin SUA, de exemplu un calendar de advent cu lucruri care au ajuns în spațiul public sau un articol scris de catedra legală de la Duke, care au un centru de studii pe problema domeniului public. Citind articolele respective îți faci o impresie destul de bună despre regulile, dar și provocările lucrărilor din spațiul public, de exemplu foarte mulți se plâng că multe din filmele din anii ‘20 și ‘30 se pierd pentru că nu au putut fi restaurate la timp (din cauza restricțiilor) și/sau au fost distruse chiar de către studiouri.