Se pare că nu am mai pus nimic despre muzică din 2020 (ceea ce îmi zice că am uitat să folosesc categoria corectă). În fine, vin acum cu un calup de chestii, poate mai schimbăm un pic melodia asurzitoare recentă.

Am fost și sunt un mare fan al serialului Seinfeld - fragmente din el au rămas cu mine, glume la comun pe care le am cu cel mai vechi și bun prieten, Sergiu și o mulțime de parabole și exemple comice, utile în diverse contexte sociale.

Ce urmează nu e rezultatul gândirii supreme a unui analist politic infailibil, ci e părerea mea personală despre situația politică la zi. Părerea asta e formată mai degrabă prin interacțiunea cu știrile locale din Brașov, dar și cu memele politice care mai apar în presa centrală. S-ar putea să fiu complet pe lângă. Așa că să-i dăm drumul:

There was a long discussion at the end of last year regarding the state of open source, and if I see one more time the XKCD image with the one small project that holds everything to not fall, I swear I’m gonna scream. Not because it’s not partially true, but mostly because it’s one of the things that basically open source is about and proliferating that picture is all about „let’s make everything corporate”.

Nu pot zice că sunt fan Stromae, în sensul că nu am foarte multe momente în care îi caut materialele, nu ascult foarte des în mod intenționat muzica lui. Într-un fel e o barieră de limbă, dar e o barieră falsă - după una-două-trei ascultări cu traducerea la-ndemână, recunosc suficient de multe cuvinte cât să pot fredona piesele lui. Probabil minima barieră lingvistică și faptul că nu prea ascult multă muzică electronică în mod intenționat mă ține departe de ceea ce produce, de-asta am ratat, de exemplu, „Santé” cu al lui „on célébrait ceux qui ne célèbrent pas”. Dar în căutare de recomandări noi, am dat peste piesa pe care Stromae a lansat-o pe 12 ianuarie, „L’enfer” - și inițial i-am dat drumul fără să mă uit la videoclipul ei, și nu mi-a atras deloc atenția. Neurmărind versurile (creierul meu pur și simplu refuză să încerce să descifreze franceza) am zis că e o piesă competentă, asta e, e bun așa, și mă pregăteam să închid tabul. După care i-am dat play din nou, ca să înțeleg ce e cu tipul ăla din videoclip pe care nu-l recunoșteam, și care avea o coadă de cal în cap.

Neurmărind știrile nu am fost la curent că cineva notabil (poate chiar și prim-ministrul, din nou) a fost căutat la diplome și a fost găsit cu lipsuri. Dar pentru că mai stau un pic pe Twitter, am aflat că se discută aprig despre plagiate, și că există oameni cărora chiar le pasă (dar, în același timp, nu există consecințe pentru plagiat). Ok, a trebuit să verific, într-adevăr, e vorba de primul ministru Ciucă.

Zilele trecute circulau tot felul de link-uri cu ce lucruri au mai intrat în domeniul public prin SUA, de exemplu un calendar de advent cu lucruri care au ajuns în spațiul public sau un articol scris de catedra legală de la Duke, care au un centru de studii pe problema domeniului public. Citind articolele respective îți faci o impresie destul de bună despre regulile, dar și provocările lucrărilor din spațiul public, de exemplu foarte mulți se plâng că multe din filmele din anii ‘20 și ‘30 se pierd pentru că nu au putut fi restaurate la timp (din cauza restricțiilor) și/sau au fost distruse chiar de către studiouri.

Într-un interviu care mi se pare că a trecut relativ neobservat, Laura Kövesi a zis următoarea chestie:

Țin minte extrem de clar momentul în care Ole Gunnar Solskjaer a fost numit manager interimar la Manchester United. Jucam Witcher 3, așa cum povesteam și în articolul ăsta, și mă băteam cu niște harpies în Skellige (știu exact și locul). Zilele trecute mă gândeam că mi-e poftă de un Witcher 3, doar că tot aștept un patch HD de la CDPR pentru W3, și am amânat. Altfel, probabil, când venea vestea despre demiterea lui Ole poate că jucam din nou Witcher, și mai omoram ceva monștri pe undeva.

Apare ca o temă recurentă în discuțiile recente un regret că românii consumă prea mult conținut audio-vizual de calitate. Ne uităm la cele mai bune filme, la super-producții de milioane de dolari, citim cele mai bune cărți, selectate de cei mai exigenți critici de pe mapamond. Și prin asta, cred eu, ne asasinăm cultural, pentru că nu dăm foarte multe șanse unora dintre noi să crească, să își construiască un renume și să devină din ce în ce mai buni.