A început de ieri să umble informația legată de faptul că eșecul Cyberpunk 2077 s-ar fi datorat, printre altele, unei firme românești de testare de software, Quantic Lab. Pe scurt, articolul din Forbes zice că oamenii de la Quantic ar fi mințit în legătură cu stadiul testării, dar și cu profesionalismul angajaților. Oricât de mult ne place să fim depreciativi la adresa românilor, României, și orice e produs/atins de români, aș vrea să abordăm informația asta cu un pic de circumspecție.

La un an și patru luni de la lansare (deși l-am achiziționat la lansare) am lansat pentru prima oară Cyberpunk 2077. Era și timpul - o mare parte din buguri au fost în sfârșit reparate, și chiar și-așa mai sunt suficiente acolo. Pentru oamenii nerăbdători, CP77 este o capodoperă imperfectă - Night City e un oraș superb sub-utilizat, povestea principală e destul de bună, dar prost echilibrată.

Acum vreo zece ani eram ferm convins că corupția nu poate exista decât la stat, că singurul mod în care poți scăpa de corupție e să ai încredere în puterea indivizilor - că nu individul e corupt, ci doar accesul la fonduri publice este cel care corupe. Eh, în interval de 48 de ore am avut trei exemple care să mă contrazică. Să vorbim, așadar, despre ele, lăsând cea mai picantă poveste la final.

Mi-a apărut zilele trecute pe Netflix, ca recomandare, „Secretul lui Zorillo”. E românesc, e cu daci, e cu vedete locale, deci are toate ingredientele pentru a nu fi un film bun. Și totuși reușește să facă exact ceea ce trebuie să facă. Să distreze. E scurt, am râs la el mai mult ca la o comedie americană, și chiar dacă nu e cel mai bun film pe care l-ați văzut, este acceptabil.

Alex se întreba, un pic naiv, dacă va exista nostalgie după anii ‘90. Ca un om bine integrat în anii ‘20, dar crescut în anii ‘90, nici nu voi răspunde la întrebare, că întrebarea nu merită un răspuns. Doar o listă.

Am văzut zilele trecute un clip de la Vali despre cât de bătut în cap este Vitalik Buterin. Clipul e în felul lui greșit (greșeală pe care Vali a corectat-o într-un articol ulterior); în principiu Vitalik Buterin, cofondator al ETH, spune că fondul Luna ar trebui să îi despăgubească pe investitorii mici care au pierdut odată cu căderea valorii monedei. Și, evident, nu doar Vali dar toată lumea ar trebui să râdă, din mai multe motive, dar în primul rând că e genul ăla de economie de libertarian de Facebook care nu are niciun fundament real. Genul care îi face pe alde Năsui sau Badea să zică că inflația e cauzată numai și numai de faptul că guvernul tipărește bani, genul ăla de idee simpluță care e vehiculată prin cercurile neoconservatoare dar care nu are fundament real.

Câteva idei cu care am rămas în urma Eurovisionului din 2022 - din care am prins doar finala, după ce am fost crunt dezamăgit de alegerile făcute de juriul românesc. De fapt, poate aia ar fi prima idee pe care ar trebui s-o zic, și anume că juriul românesc este cam degeaba, niște inutili slugarnici care fac alegeri „strategice” pentru… habar n-am ce. Nu neg că există expertiză muzicală în juriul ăla, probabil că există, poate că e singurul motiv pentru care sunt acolo. Dar în mod sigur nu experiența în materie de teorie muzicală e cea care i-a făcut să aleagă o piesă precum Llamame, cântată în spaniolă pentru că juriul s-a speriat să trimită ceva ce nu va fi înțeles de public. Voi reveni la subiectul ăsta, că mi se pare interesant, dar hai să vedem ce piese a eliminat pentru a trimite Llamame. Și o să vorbesc doar de două:

TL;DR Din ce știu și ce am mai discutat cu lumea din IT sexismul românesc în IT e unul de tip izolat, individual, nu sistemic, și corporațiile în general încurajează un comportament pozitiv cu excepția importurilor externe care de obicei vin cu un tipar sexist.

Dacă nu ești de prin oraș, imaginea care îți amintește instantaneu de Brașov este imaginea Casei Sfatului, cu arhitectura ei un pic dezechilibrată, sfidând un pic normele, cu un muzeu pe care îl vizitează mult prea puțini turiști, marea majoritate neștiind că e ceva ce poate fi vizitat. Și în mod normal ai spune că Casa Sfatului ar trebui să fie punctul central al Pieței, principalul factor de atracție pentru turiștii care trec prin Brașov. Doar că eroul turistic al Brașovului nu e Casa Sfatului. Nu a fost niciodată, și orice localnic știe care un pic cum stau lucrurile ar putea să spună că măcar o dată și-a dat întâlnire acolo. „La fântână” - fântâna arteziană, rotundă, cu treptele circulare din jurul ei. Principalul hub social din Piața Sfatului, motivul pentru care Piața Sfatului încă e relevantă pentru localnici, dar și pentru turiști, fântâna este însă pe cale să dispară.

„Istoria Culturală a României de săptămâna trecută până în zilele noastre” (sau, pe scurt, ICR Podcast) e, pentru vreo câteva mii de oameni, primul podcast în limba română. Lansat în mai 2015, a precedat primul mare val al podcasturilor din România cu un an; a fost printre primele podcasturi de succes, care a scos ideea de podcast din nișă și a dus-o în mainstream. Nu a fost un podcast specializat - a fost un podcast pentru toți, primul podcast generalist care a arătat că se poate face treaba asta și în România.