Am scris despre asta în 2014 și în 2020 - dar cred că nu am adus un argument suficient de bun dățile trecute încât lumea să mă ia în serios. Și pentru că ieri și astăzi am avut din nou discuții pe subiectul ăsta, hai să-l scoatem din nou la suprafață, să îl explicăm mai bine și poate de data asta să ne facem înțeleși. Să pornim cu treaba evidentă. Avem de-a face cu un „false friend” - o traducere care pare corectă dar nu e. Cei care nu stăpânesc foarte bine nici limba engleză nici pe cea română vor pune foarte ușor semnul egal între cele două, și se vor mira că oamenii citesc cărți la librărie.

Organizația Mondială a Sănătății definește burnout-ul în felul următor:

Burnout este un sindrom conceptualizat ca rezultând din stress cronic la locul de muncă, stress care nu a fost suficient de bine tratat. E caracterizat prin trei dimensiuni:

Pe scurt, pentru că nu se negociază cu sofiștii mincinoși. Ce am scris în titlu. Nu văd de ce avem o discuție pe tema asta, de ce o aducem pe Hărăbor la televizor să mintă populația că în SUA s-a dat lege să omoare copilul în prima săptămână de după naștere. Dincolo de faptul că oamenii din România comentează în neștire despre Roe v Wade fără să înțeleagă nici contextul legal în care s-a judecat cazul, și nici cum funcționează sistemul lor legal, faptul că se discută în România despre avort e doar o dovadă că agenda publică e făcută altundeva decât în România. Că e vorba de Washington sau Moscova, e mai puțin important.

I really like goaccess. I use it to build reports about what’s being read on my blog, based on my logs, ever since I ditched all the spying tools that run on your browser when you’re accessing my page. Perhaps you noticed that this page doesn’t ask you to eat some cookies - that’s why this happens. goaccess is a wonderful tool - it can show you in real time what’s going on with your server, who reads what, it’s generally a neat tool. But there is one problem I have.

Povestea cu Quantic Lab continuă. Am discutat în postarea anterioară despre cum arată procesul de testare. Cumva, bănuielile mele au fost confirmate, inclusiv cu surse din CDPR; dar povestea nu se încheie acolo. După ce Doru Șupeală a deschis subiectul ăsta, a fost contactat de mai multă lume și a făcut un lucru un pic neelegant, și anume a început să posteze pe substack scrisorile celor din Quantic Lab. Și lucrurile pe care le zic sunt impresionante. Doar că…

O chestie legată de cazinouri și pariuri, că tot a avut Grasu XXL o altercație. Ne dăm noi mari deontologi, dar ăia sunt singurii care mai bagă bani în aducerea sportului profesionist către mase. Licența aia de Premier League, sau de ATP/WTA nu e pe ochi frumoși și patriotism.

A început de ieri să umble informația legată de faptul că eșecul Cyberpunk 2077 s-ar fi datorat, printre altele, unei firme românești de testare de software, Quantic Lab. Pe scurt, articolul din Forbes zice că oamenii de la Quantic ar fi mințit în legătură cu stadiul testării, dar și cu profesionalismul angajaților. Oricât de mult ne place să fim depreciativi la adresa românilor, României, și orice e produs/atins de români, aș vrea să abordăm informația asta cu un pic de circumspecție.

La un an și patru luni de la lansare (deși l-am achiziționat la lansare) am lansat pentru prima oară Cyberpunk 2077. Era și timpul - o mare parte din buguri au fost în sfârșit reparate, și chiar și-așa mai sunt suficiente acolo. Pentru oamenii nerăbdători, CP77 este o capodoperă imperfectă - Night City e un oraș superb sub-utilizat, povestea principală e destul de bună, dar prost echilibrată.

Acum vreo zece ani eram ferm convins că corupția nu poate exista decât la stat, că singurul mod în care poți scăpa de corupție e să ai încredere în puterea indivizilor - că nu individul e corupt, ci doar accesul la fonduri publice este cel care corupe. Eh, în interval de 48 de ore am avut trei exemple care să mă contrazică. Să vorbim, așadar, despre ele, lăsând cea mai picantă poveste la final.

Mi-a apărut zilele trecute pe Netflix, ca recomandare, „Secretul lui Zorillo”. E românesc, e cu daci, e cu vedete locale, deci are toate ingredientele pentru a nu fi un film bun. Și totuși reușește să facă exact ceea ce trebuie să facă. Să distreze. E scurt, am râs la el mai mult ca la o comedie americană, și chiar dacă nu e cel mai bun film pe care l-ați văzut, este acceptabil.