S-a râs destul de mult pe seama alegerilor interne din PNL. De la glume de tipul „am emoții, daca pierde alegerile?” la tot felul de apropouri legate de eminențe cenușii ce conduc din umbră, foarte puțini însă stau să reflecteze asupra ce înseamnă, real, această lipsă de opțiuni la alegerile PNL. Ciucă e o opțiune pe care membrii de partid PNL nu ar fi avut-o cu un an în urmă. De fapt, nu au avut-o, pentru că în 2021 au mai avut o rundă de alegeri interne, și acolo a ieșit învingător Cîțu. Au trecut doar câteva luni de la alegerile alea, e neimportant care e motivul pentru care sunt necesare noi alegeri. Ele sunt aici, și prea puțină lume explică ce anume înseamnă alegerile astea cu un singur candidat.

Cred că vorbesc prea puțin despre Podcastul de Istorie, proiectul la care lucrez deja de vreo 5 ani împreună cu Sergiu. De-asta mă gândeam că ar fi bine să vă fac un fel de „teaser” - și să scriu câteva lucruri pe care le-am învățat despre Traian și Decebal citind îndeaproape sursele antice, și mai mulți istorici moderni. Urmează un text lung cât un episod de podcast, care presupune că știți chestiile de bază din școală (101-102, 105-106, mine de aur, Decebal jefuia Imperiul Roman) - nu e un ghid complet, nici exhaustiv al problemei. De fapt, sar foarte mult din informație, punând accent pe lucrurile pe care nu le știe chiar toată lumea

Una din temele recente de discuție e cine primește banii de la ruși, și pe cine plătește Putin în România. Ziariști cu experiență aruncă din când în când niște nume, toată lumea știe că Simion primește bani de la Putin, și din când în când oricine are o opinie neconformă primește banii rușilor. Ovidiu, de exemplu, când vorbește despre cum Parlamentul României nu a recunoscut niciodată independența Ucrainei în forma de acum. Pe de altă parte, avem o mulțime de oameni care primesc banii americanilor, și care fac planurile americanilor în România - de exemplu acest halucinant exemplar jurnalistic care aruncă cu atâtea teorii în stânga și-n dreapta că la un moment dat e posibil chiar să nimerească ceva. Plus, să nu uităm, planurile lui Bill Gates sau George Soros, care pentru un motiv care ne scapă dă bani ca oamenii să fie revoltați contra românilor verzi, din câte înțeleg.

Postarea asta e, real, una de autoanaliză. O să vorbesc un pic despre dreapta românească și despre iluziile pe care și le face de una singură, despre criza politică actuală (pe care nu o discutăm pentru că e război în Ucraina, dar o trăim) și un pic despre valorile dreptei și de ce ele nu funcționează real. Până acum vreo 10 ani, sau poate chiar mai curând, m-aș fi auto-etichetat „de dreapta”. Îmi e greu s-o mai fac astăzi, în primul rând pentru că nu mai cred în sistemul politic pe spectru liniar, și nu mai cred în opinii care vin la pachet.

Sunt curios cât de mult învățăm din ce se întâmplă acum în jurul nostru. Cred că nu există zi în care să nu aflăm lucruri noi despre noi înșine ca societate, ca oameni, ca indivizi.

Se pare că nu am mai pus nimic despre muzică din 2020 (ceea ce îmi zice că am uitat să folosesc categoria corectă). În fine, vin acum cu un calup de chestii, poate mai schimbăm un pic melodia asurzitoare recentă.

Am fost și sunt un mare fan al serialului Seinfeld - fragmente din el au rămas cu mine, glume la comun pe care le am cu cel mai vechi și bun prieten, Sergiu și o mulțime de parabole și exemple comice, utile în diverse contexte sociale.

Ce urmează nu e rezultatul gândirii supreme a unui analist politic infailibil, ci e părerea mea personală despre situația politică la zi. Părerea asta e formată mai degrabă prin interacțiunea cu știrile locale din Brașov, dar și cu memele politice care mai apar în presa centrală. S-ar putea să fiu complet pe lângă. Așa că să-i dăm drumul:

There was a long discussion at the end of last year regarding the state of open source, and if I see one more time the XKCD image with the one small project that holds everything to not fall, I swear I’m gonna scream. Not because it’s not partially true, but mostly because it’s one of the things that basically open source is about and proliferating that picture is all about „let’s make everything corporate”.

Nu pot zice că sunt fan Stromae, în sensul că nu am foarte multe momente în care îi caut materialele, nu ascult foarte des în mod intenționat muzica lui. Într-un fel e o barieră de limbă, dar e o barieră falsă - după una-două-trei ascultări cu traducerea la-ndemână, recunosc suficient de multe cuvinte cât să pot fredona piesele lui. Probabil minima barieră lingvistică și faptul că nu prea ascult multă muzică electronică în mod intenționat mă ține departe de ceea ce produce, de-asta am ratat, de exemplu, „Santé” cu al lui „on célébrait ceux qui ne célèbrent pas”. Dar în căutare de recomandări noi, am dat peste piesa pe care Stromae a lansat-o pe 12 ianuarie, „L’enfer” - și inițial i-am dat drumul fără să mă uit la videoclipul ei, și nu mi-a atras deloc atenția. Neurmărind versurile (creierul meu pur și simplu refuză să încerce să descifreze franceza) am zis că e o piesă competentă, asta e, e bun așa, și mă pregăteam să închid tabul. După care i-am dat play din nou, ca să înțeleg ce e cu tipul ăla din videoclip pe care nu-l recunoșteam, și care avea o coadă de cal în cap.