Dacă acum câtăva vreme George Damian era supărat pe ingineri, și îi înțelegeam supărarea, de la o vreme și-a restrâns câmpul oprobriului pe „programiști” - programatori, oameni care produc software, înțeleg eu, deși nu ne-a dat o definiție foarte bună a ce înseamnă acești programiști. Dar categoria care se simte vizată e cea a programatorilor, așa că o să răspund ca om care face parte din tagma asta, începând cu (ce altceva?) opiniile mele despre tagma programatorilor, urmând să îndrept niște nedreptăți pe care le aruncă pe umerii lor George, și încercând să ajung la un pic de echilibru.

Uneori stai să te întrebi ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Alteori, stai să te gândești la alte lucruri, pentru că nu stai întotdeauna în fața unor uși închise în spatele cărora face cineva. Salut, și bine v-am găsit la prima ediție a newsletter-ului „Redheads and Wolves Weekly”, care nu numai că nu e newsletter, nu prea are de-a face cu lupii, nici cu roșcatele, și cel mai probabil nici nu o să fie săptămânal. Dacă va exista vreodată o a doua ediție. Cum Redheads and wolves nu e despre ultimile știri, nici despre cele mai importante, nu prea văd cui i-ar fi util așa ceva. Dar hai să-i dăm drumul.

Poate cea mai ciudată concluzie pe care aș fi putut s-o trag după o discuție la o bere (de fapt multiple limonade) a fost aceea că oamenii insistă să pară preocupați de niște subiecte de care, în realitate, nu le pasă. Cred că la o privire foarte scurtă peste conturile de social media o să vedem că majoritatea comentariilor online se fac pe niște subiecte de care oamenii nu sunt, de fapt, interesați câtuși de puțin, pentru că nu există o miză reală pentru ei, dar că odată oferindu-li-se oportunitatea de a se exprima pe acel subiect o adoptă cu patru mâini și se bagă adânc în scandal. Poate chiar îl provoacă.

Nu știu dacă ați auzit, dar există ceva echipă de jurnaliști numită „Casa Jurnalistului”. Cred că prima oară când am citit ceva de la ei a fost ceva articol despre un medic care nici acum nu știu ce anume făcea. Ceva rău, în orice caz, era ceva cu radiografii postate, și un text incredibil de lung în care am înțeles că cineva avea o dramă și medicul ăla era rău, dar nu mai știu detaliile pentru că era incredibil de prost scris.

In the quest for finding the proper answer to life, the universe, and what the heck is a podcast, really, there’s no magic 42. In fact, The answer is quite clear and simple.

Din nou s-a aprins discuția despre educația sexuală în școli. Nu mă interesează foarte tare subiectul - pentru o părere mai avizată, îi dau cuvântul lui Horia Marchean, care atrage atenția asupra unor probleme:

White collar workers are insisting these days that they are far more productive working from home, and they protest heavily the idea of returning to their office. People push back a lot against coming back threatening to quit and change places.

Panseluțe! Râd în soare argintii! (de fapt, nu argintii, dar vă prindeți voi)

Probabil ăsta e cel mai bun documentar despre droguri pe care l-am văzut în România (și în limba română). Cătălin Moise (despre care recunosc că nu știu nimic, dar mi se pare cunoscut de undeva) face un rezumat excelent a ce sunt drogurile și ce înseamnă dependența de droguri, cum se manifestă. Discută despre foarte multe lucruri despre care chiar aș fi vrut să aflu mai multe. Într-o ordine aleatoare, vorbește despre ce este dependența dată de droguri, despre faptul că dependența nu e o componentă a drogului, ci un răspuns al creierului. În prima parte a documentarului vorbește despre dependență la modul general, după care, în episodul al doilea, analizează efectele celor mai importante droguri: cannabis, opiacee, alcool, cafeină, nicotină, cocaină, amfetamine, MDMA și altele.

Într-un dialog despre trenurile din România, am ajuns la un reportaj produs de ProTv în seria „România, te iubesc”, un demers jurnalistic interesant. Reportajului îi spune „Trenule, viteză mică”, și poate fi urmărit pe YouTube. Sunt 40 de minute în care mi-a fiert sângele de nervi.