De departe una din cele mai dificile treburi pe care un om le poate face în epoca modernă este să scrie un e-mail. Am aflat cu uimire că scrisul unui e-mail este cam la fel de mare producător de anxietate ca ținutul unui discurs, unde era celebră o falsă statistică ce zicea că două treimi din oameni ar prefera ca la o înmormântare să fie în coșciug decât să țină discursul-omagiu (asta pe tradiția anglo-saxonă). În mod normal aș fi început cu o introducere, un pic de context, dar îmi dau seama că e mai util dacă întâi pun regulile și apoi le comentez.

Zilele trecute citeam o lungă jelanie încheiată cu o adresare către rromâni. Cu doi r, că așa știe el să scrie atunci când i se ridică aerele generate personal la cap. Ideea era că românii știu doar lecția umilinței, incluzându-se și pe sine într-o încercare un pic obosită de a se da modest. Citind-o, mi-a fost milă.

Lumea blogurilor a discutat un pic zilele astea despre ce a spus despre bloguri Cabral, la o conferință recentă. Nu pe bloguri, așa cum ar fi fost normal, ci pe Facebook, acolo unde am ajuns și eu că aveam un pic de treabă la benzinărie.

Andrei observa foarte corect că se produce prea mult conținut exemplificând și cu podcasturile. Mi se pare foarte corect; am încercat să-i răspund acolo, dar cred că ar fi util un răspuns mai larg, în care să și explic de ce cred eu că sunt foarte multe podcasturi ascultate de foarte puțini oameni. Da, știu, Andrei se referea la toate tipurile de conținut, dar prefer să vorbesc despre ce știu.

Vali a publicat ceva legat de faptul că UE și-ar dori să creeze ceva unelte pentru a face mai ușoară egalizarea salariilor între sexe. Ca de obicei, nimeni nu-i citește postarea - acolo spune, de exemplu, despre momentele în care Google a făcut ceva similar și și-a dat seama că o mulțime de femei angajate făceau mai puțin decât erau plătite.

Bine, el te lasă, sigur că da. Doar că nu. Am următoarea experiență. Contul meu urmărește 750 de oameni. Nu știu cum, pentru că nu folosesc instagram. Mai aterizez din când în când pe vreo poză, dar nu țin minte să fi avut ocazia să urmăresc 750 de oameni. În fine, să zicem că îi urmăresc, și vreau să le dau unfollow. Nu există nicăieri un loc unde pot să văd „pe cine urmăresc eu”. Nu. Pot în schimb să merg la profilul meu și să văd pe cine urmărește profilul meu.

Decât O Revistă a publicat zilele trecute un articol despre cum e descurajată o fată să fie inginer. Cunoașteți povestea la modul general. Fetele în general sunt împinse înspre un anumit tip de meserii, băieții sunt împinși într-o altă direcție. E ca în raionul cu jucării, unde cele albastre sunt pentru băieți și cele roz pentru fete. În cazul acesta, autoarea este Ioana Burcea, o fată de clasa a XII-a care este la primul ei articol în DOR, dar nu la primul ei articol în reviste online. Ea mai scrie și în revista Versus, unde are un articol destul de amplu despre „Ascensiunea și descreșterea feminismului socialist”. Vom discuta și despre asta.

Most beginners in programming eventually end up with the same ingratiating message: „Programming is easy, everyone can do it”, with some threatening message that people doing the gatekeeping should stop doing that. I’m here to tell you that that is not true. Programming is hard, programming is not for everyone, and for the time being everyone might be able to do it, but most definitely most should not. Like most of the empty, shallow, positive messages coming with an automatic defense against refute, in this case talking about this gatekeeping thing that simply doesn’t happen. Well, until now. I’m the gatekeeper now.

Devs este o miniserie Tv din 2020, de 8 episoade (sub șapte ore) cu Nick Offerman (Ron Swanson din Parks and Recreation) pe care o puteți vedea pe HBO Go zilele astea. Văzând titlul și primul screenshot (cel de mai jos) am crezut că e o comedioară cu o firmă de IT în care șeful firmei e un self-absorbed Silly-con Valley type, genul pe care îl vedem foarte des ironizat. Nu este.

De vreo câteva luni HBO are la streaming integrala James Bond. Consum video mai lent decât prevede legea, așa că mi-a luat ceva timp până când să trec prin toate filmele, sunt surprinzător de puține. Cred că e un exercițiu interesant pentru oricine vrea să vadă cum arată o evoluție culturală, dar și cum a evoluat arta cinematografică în timp. Așa că am strâns câteva idei pe care vroiam să mi le păstrez.