Some time ago I wrote about the sorry state of build systems in the C++ world. In the mean time, I educated myself with a few other alternatives, yet I wasn’t happy. A build system is best when it’s not there, and after writing that rant and being basically mauled for bashing cmake the way that I did. I still stand by it. cmake is based on an inconsistent language, there is the promise of a modern cmake that will fix all the confusion, but I never saw a clear description of what is that modern cmake. But I’m not here to bash cmake again; cmake sadly became a de facto standard, and now, when one writes code, they need to go through the pain of maintaining a complex set of files that are spread all over your source code.

Trebuia să primesc un pachet din afara UE, și livratorul m-a contactat să-mi spună că are nevoie de un număr EORI. După ce m-am enervat câteva minute, am completat o cerere pe care n-am priceput-o, și m-am blocat, că n-am priceput ce anume trebuie să fac mai departe. După care mi-am făcut curaj azi de dimineață, și am zis că e mai bine să întreb pe altcineva, așa că tocmai am terminat o conversație cu un funcționar de la vamă (omul de la helpdesk) care mi-a explicat un pic ce înseamnă acel număr EORI. Pentru a procesa orice pachet extracomunitar va fi nevoie de acel număr EORI. Trebuie pusă o cerere conform instrucțiunilor de aici. Un lucru foarte important: când puneți cererea, puneți să vi se acorde acel număr EORI pe o perioadă cât mai lungă (până la data expirării documentului vostru de identitate). Numărul EORI poate fi folosit pentru mai multe tranzacții.

În momentul în care oamenii vorbesc despre lucruri orwelliene se referă, în general, la „statul în care ești supravegheat tot timpul”. Probabil acesta este aspectul și cel mai ușor de sesizat din cartea lui Orwell, 1984; felul în care statul pătrunde în intimitatea ta cam în aceeași măsură în care astăzi o face telefonul mobil (la o scară mult mai mare, totuși, deci e ok). Dar pusă în cârca statului care controlează și organele de opresiune, această armă a supravegherii constante devine letală - nu doar că ești peste tot urmărit, dar cel care te urmărește poate lua decizia de a acționa în urma lucrurilor pe care le-ai spus sau le-ai gândit. Și înțeleg, lucrul ăsta este de natură să ne sperie instinctiv, ne dăm seama că ceva e extrem de defect într-o societate în care fiecare individ e urmărit. O parte din noi am trăit într-o societate similară, și nu o să continui paralela mai mult.

Am stat câteva momente să-mi dau seama dacă exemplul de aici este un exemplu bun de analfabetism funcțional. E un exemplu interesant - analfabetismul în ceea ce privește matematica de școală primară este evident, dar mult mai interesant este mecanismul de adaptare, „coping mechanism” pe care analfabetul funcțional îl dezvoltă pentru a-și proteja ignoranța. În cele ce urmează îl voi folosi pe Cristici interșanjabil, și ca denominator pentru o clasă întreagă de oameni care propun adoptarea unor interpretări strâmbe ale unor lucruri altfel destul de clare.

There is a sad current of opinion among the progressives that the freedom of speech goes „too far”. The „freedom of speech” became a conservative political choice lately, for reasons I’m not exactly sure. Perhaps soon enough progressive will be a stand-in for regressive in the very same way awesome and awe are now positives, not negatives. In this case I will discuss the article of one Raluca Enescu, publishing on the medium platform. Now, it’s hard to be taken seriously when you express your opinions on freedom of speech on a platform that actively stops it, but the irony of this will be the smallest awe inducing part of the article.

Pe social media.

Mi-am luat obiceiul de a scrie primul paragraf fie într-un fel în care rezum întregul articol ce va urma, conștient că oamenii care îmi deschid pagina (dacă o fac) vor răspunsul instantaneu. Un alt obicei pe care îl am e să explic și motivul pentru care scriu un articol, de fiecare dată ca un fel de scuză pentru „de ce vă iau din timpul vostru scriind un text lung”. Așa că o să vă spun de unde mi-a venit ideea să scriu acest articol: două discuții într-o zi, cu doi oameni diferiți pe care într-o vreme i-aș fi putut caracteriza ca „bloggeri”, deși fiecare din ei are meserii și interese diferite de „blogging”. Și am zis că ar fi util să povestesc despre moartea blogurilor - o elogie a unei forme de expresie care pare să fi dispărut, deși sunt cât se poate de conștient de faptul că e la un bullshitter distanță de reînviere.

Textul de mai jos îi aparține în întregime lui George Damian, care a vrut să-mi răspundă la întrebările și nedumeririle exprimate în postarea anterioară.

Dacă acum câtăva vreme George Damian era supărat pe ingineri, și îi înțelegeam supărarea, de la o vreme și-a restrâns câmpul oprobriului pe „programiști” - programatori, oameni care produc software, înțeleg eu, deși nu ne-a dat o definiție foarte bună a ce înseamnă acești programiști. Dar categoria care se simte vizată e cea a programatorilor, așa că o să răspund ca om care face parte din tagma asta, începând cu (ce altceva?) opiniile mele despre tagma programatorilor, urmând să îndrept niște nedreptăți pe care le aruncă pe umerii lor George, și încercând să ajung la un pic de echilibru.

Uneori stai să te întrebi ce se întâmplă în spatele ușilor închise. Alteori, stai să te gândești la alte lucruri, pentru că nu stai întotdeauna în fața unor uși închise în spatele cărora face cineva. Salut, și bine v-am găsit la prima ediție a newsletter-ului „Redheads and Wolves Weekly”, care nu numai că nu e newsletter, nu prea are de-a face cu lupii, nici cu roșcatele, și cel mai probabil nici nu o să fie săptămânal. Dacă va exista vreodată o a doua ediție. Cum Redheads and wolves nu e despre ultimile știri, nici despre cele mai importante, nu prea văd cui i-ar fi util așa ceva. Dar hai să-i dăm drumul.

Poate cea mai ciudată concluzie pe care aș fi putut s-o trag după o discuție la o bere (de fapt multiple limonade) a fost aceea că oamenii insistă să pară preocupați de niște subiecte de care, în realitate, nu le pasă. Cred că la o privire foarte scurtă peste conturile de social media o să vedem că majoritatea comentariilor online se fac pe niște subiecte de care oamenii nu sunt, de fapt, interesați câtuși de puțin, pentru că nu există o miză reală pentru ei, dar că odată oferindu-li-se oportunitatea de a se exprima pe acel subiect o adoptă cu patru mâini și se bagă adânc în scandal. Poate chiar îl provoacă.