Videotutorialele sunt în ultima vreme una din cele mai recomandate unelte de învățare. Este progresul absolut în materie de învățare - generații de studenți preferă învățarea prin video-tutoriale, care se desfășoară „la cerere”, nu după un program fix, și fără informația stufoasă din cărți. Predate într-un stil atractiv, videotutorialele ar trebui să înlocuiască profesorii, ni se spune. Articolul de față va veni, desigur, să argumenteze exact contrariul.

Anul trecut pe vremea asta mi-am făcut un abonament la revista „Nature” - eram curios cum arată un jurnal științific, și pe-atunci singura ofertă pe care o aveau era un abonament pe un an. Experiența o voi descrie separat, dar ce vreau să vă zic e că, din păcate, trebuie să confirm: Poșta Română desface pachetele.

Uneori, un act cultural neimportant poate să-ți lase o impresie de neuitat. Să-ți imprime o atitudine, să-ți inspire o concepție de viață sau un ideal. Așa e cazul cu mine și un film care nu a lăsat o impresie extraordinară la timpul lui, stă sub radarul oricărui critic de film – la 7.2 pe IMDB, pare chiar ciudat că a primit pe merit 3 stele și jumătate de la Roger Ebert. Filmul e „Kingdom of Heaven” - „Regatul cerului” - și îl are pe Orlando Bloom în rolul principal, unul din puținele proiecte în care s-a implicat în afara lui Legolas și al unui personaj din „Pirații din Caraibe”.

Citisem o postare de la Hoinaru și am zis că e cazul să ascult la ce se referă, poate a prins un fenomen care îmi scapă. Dar nu, nu e nimic nou, și vreau să clarific câteva lucruri foarte importante. În primul rând, chiar dacă maneaua e foarte populară nu e cazul să vorbim de o manelizare.

Am crezut că e mult mai liniștitor să stau pe margine să mă uit la lume cum se ceartă. Teoria așa zice. Practica însă arată că oamenii nu sunt foarte raționali. Și văd cum, după săptămâni întregi de discutat de cum toată lumea creează mari conspirații fie împotriva purtatului de mască, fie împotriva existenței COVID-19, îi văd pe oamenii din cercul meu cât de cât apropiat luând-o razna, generând propriile lor conspirații.

Nu cred că am priceput gluma. Înțeleg că e una din cele mai tari povești Batman/Joker, îl are pe Alan Moore acolo… Dar nu pricep care e faza. Poate că ai nevoie de un doctorat și zeci de mii de pagini de comic book citite ca să pricepi ce e atât de „tare” la „The killing joke” -eu unul nu sunt deloc impresionat.

Poșta electronică e un adevărat mister. Cam asta e concluzia pe care o extrag citind acest articol din Decât o Revistă. Autoarea, Sophia Țigănaș, este o adolescentă de 17 ani, destul de inteligentă și curajoasă, și scrie despre dificultățile pe care le întâmpină ea cu e-mail-ul. Și o înțeleg, și vreau să îi spun că nu e singură.

De câteva săptămâni mă roade să scriu un pic despre echipa mea favorită de fotbal, Manchester United, care acum stă pe locul 5 în Premier League (era pe 7 când am început articolul și se chinuia să supraviețuiască în Europa League). Urmează un articol lung și plictisitor, dar, mai important, împănat cu câteva idei și impresii personale.

Această postare este prima editată exclusiv pe noul workflow. Să recapitulăm un pic:

• nu vom avea comentarii (o perioadă destul de îndelungată, poate niciodată). Voi explica mai jos care e logica.

Sunt pe ultima sută de metri (un pic mai lungă, că sunt leneș) cu testatul unui workflow diferit pentru postările de pe dorinlazar.ro. Pe scurt, o să renunț la confortul wordpress și o să trec pe un generator static de site, hugo.