Nu tot progresul e o chestie bună. Uneori mă uit la toate plângerile referitoare la cât de primitivă e România, și stau să mă întreb dacă nu cumva văd eu lucrurile dubios.

Știu, asta intră la categoria „părere obligatorie despre poliție și paște”, în lumina (hehe) faptului că polițiștii vor fi obligați să împartă Paște și Lumina Învierii de sărbătorile viitoare. Hai să nu lăsăm asta să ne intimideze, și să zicem că dacă nu scriam despre asta îmi luau ăștia buletinul de interneți.

Vasile, utopicul balcanic, vorbește mai pe larg despre subiectul Tismăneanu. El sugerează că un om născut într-o zonă cu ștaif e posibil să nu le zică rromilor „ciori”, și nici să aibă prea mult contact cu zona socială în care e utilizat acest eufemism; îi e mai greu, cu alte cuvinte, să descifreze mesajul unei poze cu niște ciori pe gard ca fiind un mesaj rasist.

Îmi notasem un număr destul de mare de subiecte despre care doream să scriu. Am decis să nu o mai fac, nu pentru că subiectele respective nu ar fi fost de interes ci pentru că nu cred că am suficient de multă informație; nici eu, nici voi, nici cei care le comentează din plin.

Am constatat că un bun remediu (sau măcar ceva să mai ușureze povara) e să joci jocuri de construcție, fără un „dușman”, fără presiune. Și am zis să fac un episod special de jurnal ca să scriu un pic despre ele.

Cum rezistă în carantină oamenii care se urăsc? Cred că au ajuns la un punct de indiferență; o să iasă mai tarați, mai obosiți, mai supărați din carantina asta, mai ales dacă cel mai optimist termen de „eliberare” e peste șase săptămâni. Cred că asta e o lecție bună pentru cei care nu sunt încă într-o relație: poate că gagica aia bagaboantă, sau tipul ăla care are mult succes la toate prietenele tale nu e chiar omul cu care ai vrea să-ți petreci două luni și jumătate în casă.

Asta e prima parte, o mică discuție despre curajul de a-ți asuma consecințele ideilor și acțiunilor.

TL;DR: e aproape imposibil să găsești informație actualizată, corectă, completă. Cred că măsurile de izolare socială sunt excesive din cauza asta. Cred că ar trebui să ne gândim serios la readucerea pe plan local a manufacturii. Și o listă cu niște piese de ascultat și alte asemenea.

În podcastul înregistrat ieri am stat un pic de vorbă despre rețeaua de podcasturi a lui Dragoș Stanca, „ThinkDigital Podcast Network”. Mi-a rămas în minte o idee pe care vreau s-o explic mai pe larg, cum e cu podcasturile și cele două tipuri de „gratis”. Pe scurt, pentru cei care nu vor o poveste întreagă: sunt două tipuri de gratis, gratis plătit de alții și gratis oferit de autor în mod benevol, din diverse motive. Dacă inițial rezultatul e identic (produsul ajunge gratuit pe masa consumatorului), în timp, diferențierea devine din ce în ce mai importantă, mai ales într-o piață în care „gratis plătit de alții” vine într-un pachet cu o sumedenie de compromisuri. Pentru cei nerăbdători, puteți închide pagina aici.

E o diferență între realismul unor oameni și discursul ăla depresiv despre cum România „nu se mai face bine niciodată”. Am un sentiment din ce în ce mai puternic că oamenii ăștia își doresc ca România să eșueze numai și numai pentru ca ei să poată veni după aceea să explice că: „da, de-asta România e de rahat”.