Dilema veche e un forum interesant. Un reper. Multă lume interesantă s-a strâns acolo să scrie de-a lungul timpului, să publice un eseu, o idee – și a fost un loc unde s-au întâlnit mai multe ideologii și curente de gândire. Numai că așa cum Dilema a fost un produs al epocii sale, un produs de tranziție, nu ar trebui să ne mire că impostura e și ea la ordinea zilei.

Inițial vroiam să scriu doar despre motivul pentru care milenialii omoară lucruri – o mică bucată de istorie de internet legată de outrage culture sau angertainment. Cred că totul a început cu un tweet dat de un social media manager de la The Economist, legat de industria de diamante.

Nu știu cum să explic mai simplu ideea asta fără să fac o istorie a ideilor istoricilor despre ce strămoș ar trebui să luăm mai în serios. O să fac una foarte scurtă: multă vreme, până pe la finalul secolului XIX, ideea de bază era că ne tragem de la Râm, că suntem râmleni. După ce s-a întrebat Hasdeu dacă „Perit-au dacii?” lucrurile au început să strălucească mai puternic pentru latura dacică a moștenirii noastre istorice; până când, în anii ‘80, dacii au fost castrați și transformați într-un popor iubitor de păpădie și crescător de mușețel, care doar și-a apărat nevoile și neamul pentru că tovarășul Nicolae Ceaușescu dorea să transmită în disperare ideea că „noi nu am atacat niciodată pe nimeni” și că avem superioritate morală asupra tuturor.

Nu tot progresul e o chestie bună. Uneori mă uit la toate plângerile referitoare la cât de primitivă e România, și stau să mă întreb dacă nu cumva văd eu lucrurile dubios.

Știu, asta intră la categoria „părere obligatorie despre poliție și paște”, în lumina (hehe) faptului că polițiștii vor fi obligați să împartă Paște și Lumina Învierii de sărbătorile viitoare. Hai să nu lăsăm asta să ne intimideze, și să zicem că dacă nu scriam despre asta îmi luau ăștia buletinul de interneți.

Vasile, utopicul balcanic, vorbește mai pe larg despre subiectul Tismăneanu. El sugerează că un om născut într-o zonă cu ștaif e posibil să nu le zică rromilor „ciori”, și nici să aibă prea mult contact cu zona socială în care e utilizat acest eufemism; îi e mai greu, cu alte cuvinte, să descifreze mesajul unei poze cu niște ciori pe gard ca fiind un mesaj rasist.

Îmi notasem un număr destul de mare de subiecte despre care doream să scriu. Am decis să nu o mai fac, nu pentru că subiectele respective nu ar fi fost de interes ci pentru că nu cred că am suficient de multă informație; nici eu, nici voi, nici cei care le comentează din plin.

Am constatat că un bun remediu (sau măcar ceva să mai ușureze povara) e să joci jocuri de construcție, fără un „dușman”, fără presiune. Și am zis să fac un episod special de jurnal ca să scriu un pic despre ele.

Cum rezistă în carantină oamenii care se urăsc? Cred că au ajuns la un punct de indiferență; o să iasă mai tarați, mai obosiți, mai supărați din carantina asta, mai ales dacă cel mai optimist termen de „eliberare” e peste șase săptămâni. Cred că asta e o lecție bună pentru cei care nu sunt încă într-o relație: poate că gagica aia bagaboantă, sau tipul ăla care are mult succes la toate prietenele tale nu e chiar omul cu care ai vrea să-ți petreci două luni și jumătate în casă.

Asta e prima parte, o mică discuție despre curajul de a-ți asuma consecințele ideilor și acțiunilor.