Aparent Nicolae Robu, primarul Timișoarei, a emis un ordin((e o notă internă, care are doar putere de informare în cadrul instituțiilor)) ilegal și prost definit care să aducă mai multă pagubă în bugetul de stat din procese intentate la CEDO. Ordinul zice în felul următor:

Am pierdut o vreme contactul cu bula mea socială, și am pierdut probabil recomandările pentru acest film, care sunt mai mult ca sigur că au curs mai ceva ca postările despre alegeri. Pentru că e un film entuziasmant – un film despre România așa cum nu am mai văzut de multă vreme, care ne arată o Românie un pic diferită de pesimismul tipic al filmografiei românești.

Citesc newsletter-ul Cristinei și aflu cu uimire că mai există oameni care au instalată aplicația Biziday care aparent din când în când mai dă breaking news. Și sunt un pic mirat. În România nu există breaking news.

Locul 3, nu e deloc rău. Și știu că mulți din oamenii care s-au mobilizat pentru ca Barna să reușească măcar să intre în turul doi sunt acum un pic dezumflați. Aproape 15% după numărarea a 99% din voturi nu e foarte rău. Este exact ceea ce și-au dorit mult mai mulți oameni: e un om nou. De la 0 a crescut la 15% în mai puțin de patru ani. E bine, e foarte bine, și trebuie să acceptați lucrul ăsta. Dar da, nu e cât v-ați fi așteptat. Nu e cât aș fi zis că poate Barna dacă m-ați fi întrebat la începutul anului. Hai să vedem de ce.

Acum câteva săptămâni, OCS au lansat un nou album: „Fabrica de păpuși”. Albumul prinde mai multe piese pe care le-au lansat în timp, de prin 2017, cu ceva material nou, inclusiv piesa titlu, „Fabrica de păpuși”, la care au scos videoclip pe 1 octombrie.

Radu Hossu de la Pro Democrația a făcut zilele astea un sondaj referitor la câți români își doresc dezbateri prezidențiale. Cifrele lui sunt optimiste: 84% vor dezbateri. I-am spus să se uite la cei 16% care i-au răspuns sincer, că nu vor. Pentru că românii nu vor dezbateri, și asta e realitatea. Că nu ai de ce să ai dezbateri pentru rolul de președinte. Pentru că rolul președintelui e pur ornamental.

Zilele trecute am primit un e-mail de la un vechi cititor al blogului care îmi explica că pe liniile 143 și 246 din București se așteaptă foarte mult la un stop, și Londra e o capitală poluată și aglomerată. Aș vrea să zic că glumesc, dar nu glumesc, chiar ăsta e conținutul mesajului pe care l-am primit. Evident, am răspuns că habar nu am despre ce vorbește și că nu pot să scriu pe blog despre lucruri care nu-s treaba mea, dar omul a insistat, destul de nervos că îi datorez lucrul ăsta pentru că mă citește de multă vreme((ceea ce probabil e o minciună, a scris același lucru către prea mulți oameni)).

Am fost contactat zilele trecute de cineva de la o agenție, cu o întrebare dacă sunt interesat sau nu să fac bani din Podcastul de Istorie. Este prima oară când sunt contactat, dar numele vehiculate în mail sunt suficient de mari și bine înfipte la cașcaval încât să cred că în curând o să înceapă să se umfle lista de podcasturi românești făcute de câte-un publicitar sau altul care a ascultat dintotdeauna podcasturi și și-a dorit mereu să facă unul.

În momentul în care citeam articolul lui Vlad despre cum CSR-urile sunt ok, am stat să mă gândesc de ce, totuși, simt că articolul respectiv este plin de naivitate. Nu prea puteam să pun degetul pe problemă, unde e.

Zilele astea stăm față în față cu câteva probleme interesante pe care România, ca țară mică ce își așteaptă sentințele morale și economice din altă parte, nu le discută. Hai să vorbim un pic despre Blizzard și Hong Kong.